E atât de bine. Se întâmplă atâtea lucruri. Și sunt toate atât de antrenante.

Și mi-e frică de nu mai pot (asta ca să nu vorbesc urât). Frică de toate droburile de sare de pe planetă. Și am imaginație . . .

Deci fac exact ce trebuie! Clar! Cum era teoria aia? Să începi să-ți dai cu drobul de sare în cap dacă începi să te simți la ”căldurică” într-un loc, situație etc. Nu sunt toooootal de acord, la nivel de credo în viață, dar ar fi culmea să settle down la căldurică acum.

Genial sentimentul că nu e nimic ce nu poți face. Și mai mult, că vei și avea ocazia să faci TOT.

Cu starea asta și starea de panică totală ”vreu să mă bag sub plapumă și să nu mai ies” mă distrez în ultimele săptămâni.

Am senzaţia proastă că nu e pământul stabil sub mine.

M-am băgat cu totul într-o chestie minunată care mi-a dat în trei săptămâni mai multe satisfacţii decât în ultimele trei luni. E clar că şi calitatea de "nou" a contribut la raportul ăsta. Sunt mult mai multe "bătălii" de câştigat, se adaugă şi alea pe care dincolo le câştigasem deja, iar terenul e altul, chiar dacă ştiu ce trebuie să fac cu/ pe el.

E rezistenţa mea la fix creşterea pe care o voiam, la tranziţia pe care nu ştiam de unde să o apuc dar care îmi era clar că e necesară.

Am avut foarte multă baftă până acum. Au venit toate exact atunci când trebuiau să vină (sau asta este interpretarea mea pentru că am ajuns aici şi mi-e bine :), nu ştiu şi nu am răspunsul la what if?). Nu am consumat nimic în totalitate dar am plecat de fiecare dată atunci când nu mă mai simţeam cu piciorul pe aceleraţie.

Eu cred că acum ar trebui să fie întotdeauna piciorul pe acceleraţie (iar "acceleraţie" nu înseamnă 14 ore de muncă pe zi ci cantitate de nou). Şi amuzant este că, se pare, nu sunt încă în stare de a-l ţine acolo fără a fi călcată din când în când.

De ce Doamne iartă-mă nu te învaţă nimeni pe tot parcursul ăla lung de la copil la om semi-mare să faci lucruri de unul singur? De la începerea unei relaţii pe care de cele mai multe ori o pitchuieşti la prietene la pitchuirea unor anumite idei pentru că ţi s-a spus că aia e direcţia sau la referatul cu temă sau structură dată. E execuţie!

Şi eu nu cred că e corectă clasificarea doar în artişti, vizionari şi executanţi. Astea sunt stări finale. Nu poţi să te bazezi pe faptul că artiştii şi vizionarii se vor ridica oricum din mulţime aşa că cel mai bine ar fi să-i învăţăm pe toţi să fie executanţi.

16 ani în ritmul ăsta şi te trezeşti că nu prea ai răspunsuri la întrebarea "tu ce crezi?". Şi că acel gut feeling care te scoate deasupra situaţiei este o chestiune de noroc. Şi chiar şi atunci când există, ai prefera să ai un antrenament serios la capitolul gândire critică şi neconvenţionlă ca să nu simţi că te arunci în gaura neagră de fiecare dată când răspunzi la un "tu ce crezi?" pe o temă serioasă.

Sunt mai multe adunate. Nu urăsc sistemul, şcoala. Eu ştiu sigur nu am făcut tot ce aş fi putut face când eram acolo şi cred că aprox. 2% din cei care trec prin el profită de el al maxim.

Bine, dacă e să mă gândesc, probabil niciodată nu aş simţi cu totul că stiu tot. Nici eu nu mă liniştesc fără cât mai multe fapte adunate pe tema dată. Dar mi-ar plăcea să nu fiu atât de antrenată într-o abrodare pe care o găsesc neproductivă.

Mă rog. Iar m-am ambalat. Şi nu am un point clar la care vreau să ajung.
Mâine e iar luni şi încă doi/trei/zece paşi spre ce vreau să fie. Şi e atât de bine că asta e clar.

little rocks that roll

ura! ura! ura! pentru poqe, care face niște fotografii minunate, lucru pe care îl știam despre el dar cum n-am mai văzut nimic de câțiva ani și evident el a făcut multe poze în timpul ăsta, am rămas mască intrând pe blog azi.

Niște Băieți featuring Văru (live)

Iar bonusul este . . . little rocks that roll . . așa m-am găsit la el în listă. Cât de drăguț și de appropriate? :) Am negociat drepturi de autor și am adoptat instantaneu ”imaginea„.

Cred că în curând dau o comandă de-un header la art directorul propriu și personal . Dragă!!! Te simți?!? :)))

Poți să te mai superi la bancuri și povestiri amuzante cu fetițele blonde de la comunicare?

I give you . . . Diana:
”bla, bla, bla . . . după o săptămână de piscină și învățat în șezlong și după ce am ieșit prima din sala de clasă . . . nota nu poate decât să mă încânte. vă urez multă baftă tuturor, se pare că NU M-AM VOPSIT BLONDĂ DEGEABA acum 10 zile, a avut un efect minunat. LA VITA E BELLA și vă îmbrățișez pe toți.”

Mă uit și mă întreb ce a vrut de fapt să zică.
Și aștept să mă întâlnesc cu ea în postura de client . . . . :)) să-mi povestească cum face performanță din bermude și noul botox i-a ținut noroc.

ce fac alții când unii stau în noroi pe câmp

Sandra e o tocilară! M-am lămurit!
Cum să faci așa ceva? Modelul care zice că nu știe nimic și ia 10! :))))) 10.00?!?

Bravo pisiiii!!!! :*
De aici mai e uite atâta până la livrat EFE in Noua Zeelandă :P
Dacă ai rezolvat licența în 4 zile . . . în ritmul ăsta ar trebui să ne grabim să mai profităm de tine cât mai ești pe aici.

Nu vreau să vorbesc despre Nova Rock. Nu știu ce aș putea să spun despre Nova Rock. Nu știu de unde să o apuc și mă sperie lungimea unui post pe tema asta. Oricum, e al meu.
Bottom line: termin ratele la mașină și pe asta dau banii de acum încolo. Și, vorba lor ... See you next year!

N-am simțit niciodată că pierd ceva sau că mi-ar lipsi ceva din cauza jobului început devreme și în forță - nu se pun aici verile în Mash sau Expirat din Vamă. Mi-am dorit chestia asta și I get off on it. Și nici acum n-am avut senzația de lipsă.

În schimb, am găsit echilibrul perfect. A fost atât de ”potrivit”, în lipsa unui cuvânt mai bun. Și știu că nu mă va lua valul pe mine, pe mine-mine, în zona de platformă pentru divertisment ci va fi întotdeauna bălăceală în noroi la diverse formații obscure :P

A trecut prea puțin timp ca să integreze total creierul chestia asta cu 9 to 5. Reușesc încă să uit total că există job-ul din momentul în care am ajuns ”acolo”, nu la o săptămână după. Reușesc să mă simt în concediu exact cum mă simțeam în verile/ iernile de atunci când eram în vacanță după sau înainte de sesiune. Să nu mă mai gândesc la nimic în afară de ce am chef să fac, beau, mănânc, ascult în momentul ăla. Să nu-mi pun problema de unde vin banii cu care fac chestii, beau și mănânc.

Dea Domnul să mă țină toată viața!

Se întoarce Silvia din paradoxul ei din ultimele 10 zile și povestește ea line-up și detalii picante despre cum fat mike a stat la rehab și cine a fost Gimme în locul lui.

mâine . .

. . . pe vremea asta, transpir alături de Me First, Smashing Pumpkins, Reel Big Fish, Incubus, Billy Talent, Hives și prietenii lor.

Prima dată.

Atât de tare mă bucur că m-am urnit. Am ajuns la concluzia, tristă, că chestii din astea nu reuşesc să fac decât dacă le planific din timp. Alfel amân la la o saptămână la alta şi tot amân şi tot amân... şi nu-mi place.

Vă pup pe media player.

căsuța altora

Casa de lângă mine este din poveşti. Geamuri mari, mai mult lungi decât late, intrare cu trepte la care ajungi după slalom printre tufe de flori colorate, cărămidă care se simte şi se vede sub varul uşor ciobit de iedera care se agață de el când înghite totul în fiecare primăvară.

Cu un singur nivel la stradă, se prelungeşte şi îngustează spre interiorul curţii cu un sir de camere decomandate. Holul care uneşte camerele este numai geam pe latura care dă spre curte.
În curte, 3 cireşi, doi brazi, un dud, tufe de trandafiri şi alţi arbuşti şi plante de care nu-mi mai aduc aminte de pe vremea ierbarelor. E aproape întuneric vara acolo.

Când eram mică era o doamnă acolo cu 24 de pisici. Ţin minte numărul şi acum pentru că atunci mi s-a părut astronomic. 24 de pisici?!? Când eu adunam animale de pe stradă şi niciodată nu am putut păstra mai mult de un exemplar din fiecare specie şi şi pe alea le păstram temporar. Venea momentul în care trebuia să aleg şi inevitabil alegeam cuţu mare, tovarăşul de tăvăleală prin sufragerie când veneam de la şcoală – sorămea era prea mică pentru jocuri fizice şi nu aveam voie să-i fac nimic :(.

Revenind la curte, cireşele calde îmi dau întotdeauna senzaţia de culese-acum-din-copac. Nu ştiu cum se face că, deşi cireşii din curte proprie crescuseră atât de ajungeau cu crengile la ferestrele noastre şi practic culegeam cireşe din fotoliu, alea din curtea vecină, evident, erau întotdeauna mai roşii şi mai mari şi mai sus şi mai bune.

Cum trebuie să fie să stai la prânz în semi crepuscul! Să-ţi cadă cireaşa în gură literalmente . . .

Ei bine, cum pe lumea asta e foarte scump să refaci şi să consolidezi, azi dimineaţă la 7 şi jumătătate au venit muncitorii şi m-am trezit pe sunete de tablă desprinsă de pe acoperiş, de râs grobian la cum tabla se agăţa în cireşii şi manele care acompaniau buf!-ul pietroaielor în capul tufelor de trandafiri.

Nu-i așa că e normal ca singurii municitori pe care i-am văzut să lucreze cât e ziua de lungă, adică de la 7 la 21, sunt ăia care fac gălăgie în filmul meu?

wtf windows vista?!?

Am treabă și el vrea să facă chestii, să cunoască lumea, să intre în cluburi și să își cumpere hăinuțe și gadgeturi. La fiecare 10 minute sare în sus că a simțit el că e pe aproape nu știu cine sau nu știu ce și că trebuie neapărat să vorbim cu el. Jur că e ca un copil mic care a dat cu nasul de lume și care vrea să facă networking și să le lege pe toate între ele. Eu am de scris ceva acum!! Vedem după aia ce poți tu să faci!

Dar suportul este așa de frumos...
N-am mai făcut niciodată o așa pasiune pentru ceva electronic.

mândria ţării

"loc de muncă" e cam mult spus . . ."fetiţă" e right on the money.

"or ce" e probabil vreo artă tradiţională japoneză de care eu nu am auzit niciodată pentru că e practicată de un grup închis de călugări care trăiesc de generaţii într-o peşteră la 200 metri sub mare.

huh?

Exemplul perfect de mesaj scurt, uşor de citit, uşor de înţeles pe care ţi l-ai dori pe un outdoor în mişcare - chit că la cum arată traficul dimineaţa, aş fi avut timp să citesc şi o nuvelă de pe spatele unui autobuz.

Familie Unită?
Bani câştigaţi printre străini?

Numai mie mi se pare un pic prea dramatic?

nu daţi!

Probabil o să-mi atrag furie şi karmă proastă dar aşa de tare îmi place să merg cu maşina la birou.

Nu m-am mai jucat cu ea de atâta timp . . . a venit exact când drumul spre muncă presupunea 10 minute de plimbare şi nu m-am bucurat de ea atât cât aş fi vrut. Mi-e tare dor de condus.

Estimez că mă va ţine maxim două spătămâni înainte să-mi scot din sertarele minţii toate înjurăturile alea speciale de volan . . . dar am vrut să-mi punctez acest sentiment.

un sfert de birou

Atât am reuşit să personalizez astăzi.

Mi s-a rupt sufletul (şi fisurat portofelul) când am văzut doamnele care vând flori pe Ştefan cel Mare, ce flori vând, cum şi la ce bani.

Ţigăncile mele de la Unirii care vindeau flori căzute din camion sau crescute de ele şi ţi le dădeau natural, braţul de lalele la 35 de mii.

Am stat 10 minute dimineaţă să conving o florăreasă să nu-mi pună staniol şi plastic şi fundă şi nu mai ştiu ce la ele.

recapitulare

În primul rând, joi seara am stat şi m-am uitat la seriale la televizor până la ora 3 dimineaţa, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de câţiva ani buni - dacă sacrific o noapte o sacrific în mod organizat: maraton de ceva, filme de oscar etc., nu pe seriale la întâmplare cu ce-o fi.

Vineri m-am simţit ca în clasa a 11a, spre primăvară, când chiuleam de la cele 2 ore de fizică de joi pentru că erau ultimele şi afară era soare.

După care am ajuns pe Verona şi am depăşit momentul de chiul pentru că am fost catapultată imediat în cartierul gotic din Barcelona unde întotdeauna se întâmplă mii lucruri de nu ştii în care să te implici sau in Vama de acum câţiva ani - când era frumos în zona de expirat şi b52 dar trebuia să te duci "în centru" să-ţi iei de mâncare. Acum am stat frumos la linişte (aka casa Ion Mincu) şi am plecat "în centru"(aka Romană) să ne luăm ţigări şi apă.

Am călcat pe iarbă şi am fugit de apă şi am mirosit dude storcite şi am vorbit cu oameni şi m-am văzut cu oameni de multă vreme nevăzuţi.

Infuzie de Studio 60 de care povesteam, am reuşit să vad jumate din seria 1.

În general linişte. Deşi se conturează furtuna la orizont. Dar e good kind of storm.

astăzi sunt şomeră

La cât de exuberant a început ziua de ieri, a se vedea şi postul de mai jos din care probabil se simte că ţopăiam în timp ce scriam, pe atât de greu s-a dovedit a fi momentul ăla de "la revedere". Ca o despărţire din aia în timpul căreia îţi doreşti să te fi înşelat sau bătut sau să fi furat de la tine, numai sa să ai ce să-ţi spui ca să-ţi fie mai uşor :P - nu ad literam, dar se înţelege ce vreau să zic.

Au fost doi ani de zile fantastici. Primii doi ani de zile - verile în bar la mare sau proiectele de colaborare sau cele 6 luni de advertising nu se pun. Chiar nu se pun. Şi practic nu pot să scriu despre asta acum. Nici despre loc nici despre oameni.

Cert e că, drenată emoţional cum eram aseara, am cântat Cake în maşină şi am fost la Sandra care mi-am dat Orlando Bloom pe pâine (pe youtube de fapt), despre care am descoperit că este british, cu accent cu tot, (în special cu accent cu tot) şi am revenit la gânduri mai bune. :)

Dar nu mi-a venit să cât de emotional a fost. Nu a fost greu (şi asta nu pentru că nu mi-ar fi fost minunat acolo, dimpotrivă, ci pentru că ştiam clar că trebuie să fac pasul ăsta), doar mult mai solicitant decât aş fi crezut.

Oricum, la jumătate de oră după, când am aflat că mă aşteaptă asta la birou luni, hormonii feminini şi-au reintrat în drepturi şi mi-am mai revenit :P. O să fie greu în primele săptămâni dar . . . o să fie bine şi o să fiu bine în cele din urmă. Nu m-am mutat pe altă planetă totuşi (ăsta e pep talk-ul de la mine pentru mine).

Vai ce bine o să ne înţelegem! :) Vai cât de frumos e! Trebuie musai să-i găsesc un nume până luni.

Dar gata, mă duc să mă bat cu apă!