. . şi efectele lor

Mi-a imprimat tanti de ieri din autobuz aşa o dispoziţie de copil. De pas ştrengăresc în drum spre şcoală primăvara când ştiu că mai am o lună până la vacanţa de vară şi toate mediile aproape încheiate  :)

Apropo de senzaţii fizice care te teleportează în momente - am lăsat 'poşetele' şi genţile mari de umăr acasă azi ş-am plecat cu ghiozdanul! Cu ghiozdanul pus frumos pe ambii umeri ca atunci când mi-l făcea mama, nu aruncat pe un umăr în spirit de emancipare copilărească că ai făcut 14 ani deci eşti matur :))) Vai ce mare mi se părea că sunt când am renunţat la ghiozdan pentru mape şi genţi :)))

Pe bune, încercaţi. Senzaţia fizică a ghiozdanului pe umeri (nu rucsacul de 7-10 kg cu bagajele de vacanţă), ghiozdanul cu greutatea echivalentă a 5 manuale şi 5 caiete şi un penar este fix ca atunci când Picard apasă pe insigna din piept şi zice Engage.

Am venit până la birou pe jos cu un vibe de parcă tocmai aş fi făcut de 9.50 la teza la mate :D

momente

Azi în autobuz tanti de lângă mine m-a întrebat în ce clasă sunt. În timp ce-mi ieşea răspunsul pe gură ”am terminat facultatea acum 3 ani” îmi dădeam seama cam cum îi va suna ei. După ce se uitase, evaluase şi decisese că sunt încă la liceu. Evident, reacţia a fost un fulgerător şi demult nemaiauzit ”Eşti obraznică!”. N-am mai auzit apelativul ăsta, altfel decât în filme porno :)), de vreo 14 ani.

People skilled and all am îmbunat-o (şi fără buletin, m-a crezut pe cuvânt!) ş-am aflat că azi s-au dat tezele cu subiect unic - voia să mă întrebe ce-am făcut la examen şi dacă au fost subiectele grele că are şi ea o fată care dădea azi. Draga de ea . . .

Dar când m-a întrebat m-a bufnit pe dinăuntru un râs atât de drăgălaş . . .  şi nu-mi aduc aminte să fi râs vreodată în sinea mea drăgălaş. 

Încă o primă dată drăguţă de trecut la activ. Mă distrează asta cu a contoriza şi senzaţiile :P

acasa

N-am pus degeţel pe calculator de fix 20 de zile. Ar fi fost şi culmea, în paradis fiind.

N-am cum să povestesc Tailanda, insulele, zidul de corali, marea, liniştea de mormânt viu de la 10 metri sub apă. A fost prima oară în viaţă când un peisaj, altul decât alea de la 3500 de metri care vin oricum cu o istorie şi tone de subtext, mi-a tăiat genunchii. Greu să-mi taie natura genunchii fără zăpadă la orizont ;)

Însă revelaţia genială, paradoxal, a venit la întoarcere. 

Când chiar şi venind din paradis - nu de la rău - ţi-este drag să te întorci acasă (nu dor, nu familiaritate, nu entuziasm la vacanţa care va urma, pur şi simplu drag de 'acasă') - abia atunci îţi dai seama cu câtă grijă şi noroc ţi-ai construit contextele de zi de zi, cât de spectaculos de frumoase sunt şi că ele înseamnă, de fapt, viaţa. 

Aş fi putut lipsi 2 ani şi senzaţia ar fi fost acceaşi. De fapt, stai!, am lipsit odată aproape unul şi aceeaşi a fost :)

Io tot zic că devin din ce în ce mai zen :)) 

Păi matematic vorbind, că tot îmi place mie aşa, momentele de vârf sunt cu atât mai 'în vârf' cu cât constanta cotidiana e mai ridicată. Logic, nu? ;)