una cu casa

Am fost într-o moleșeală atât de uniform și total instalată săptămâna trecută . . . noroc că m-am trezit că în 2 săptămâni plec iar și mi-am auto-aplicat tratament cu șocuri să mă apuc de treabă. 

V-am zis eu că de asta îmi e frică . . . că odată dispărută orice urmă de coercitiv (fie el și numai moral de cele mai multe ori) de a merge la birou în fiecare dimineață o să mă cuprindă dolcele far niente ca plăpumioara după o zi de ski. 

Revenind, moleșeala în aspectele casnice a dus la un 'început-avansat' de paragină. Care a dus la un accident din ăla casnic de care povestesc reclamele la Lion. 

Mai precis . . . și o să vă povestesc în slow motion acum . . .  intră Mărie în casă, se descalță, dă să pună calculatorul pe măsuța lui când apare obstacolul sub forma unui suport de lumânare primit de la mama care îmi este extrem de drag și care (nu se știe de ce :P) era pe jos. 

Fandează Mărie în ultimul moment ca să evite și se trezește pe o traiectorie clară de interceptare a oglinzii (încă nemontată - aviz tuturor prietenilor mei mari Repară-Tot care n-au fost în stare într-un an să vină să dea două găuri în perete). 

Băgăm o răsucire din genunchi în ultimul moment și evit cei 7 ani de ghinion pe care aș fi găsit o variantă să îi revărs în mod egal și asupra mai sus numiților prieteni. 

Și poc! capul în clanță. Și exact în locul ăla în care s-a obișnuit mâna să se ducă involuntar atunci când creierul se concentrează pe ceva. Iar azi am avut de strunit creierul. Să vedeți distracție. Au! Au! Au!