A se nota că întrebarea asta apare după mult prea mult Criminal Minds şi CSI, deci practic e interogaţie despre viaţă bazată pe cum arată viaţa în filme.
Revenind, mie mi se pare un deal ok ăla cu asasinul moare-poliţia scapă de el. Cu rezerva că m-a ferit Dumnezeu de a avea vreodată vreo miză în chestii de genul ăsta. Nu-mi dau seama dacă, supravieţuind vreo victimă, nu preferi să fie ăla în puşcărie chinuindu-se, decât mort şi absolvit de consecinţe. Vai ce gânduri la ceas de seară . . . .
Anyway, tocmai am terminat un episod de CSI NY în care schizofrenicul (deci bolnavul mintal) care a omorât 3 oameni vrea să se sinucidă de regret şi durere şi este convins să nu facă asta - ci să intre în închisoare pentru nu ştiu cât timp. Particularizând pe cazul ăsta . . . De ce? De ce să nu laşi omul să moară ci să-l trimiţi la un psihiatru care să-l facă bine astfel încât să trăiască restul vieţii în închisoare ştiind că a fost/este un monstru. E mai uman? De fapt, e o dovadă de umanitate faţă de el sau e o dovadă de umanitate faţă de noi, restul (dacă nu credem că cel care greşeşte atât de tare e pedepsit ne ducem pe apa sâmbetii ca societate)?
Uitaţi-vă şi voi despre ce am ajuns să scriu şi la ce ore :)) Dar îmi tot trece prin cap întrebarea asta de ceva vreme. Iar, cu rezerva că nu ştiu cum e în viaţa reală, întrebarea apare bazat pe ce situaţii construiesc scenariştii serialelor de succes din State.
Mi-am dat seama că How I met your mother este singurul serial la care mă uit care nu implică omor (CSI), criminali în serie (Criminal minds), extraterştii care vor să ne căsăpească (Stargate SG-1), extraterştrii care vor să ne mănânce (Stargate Atlantis) sau boli mortale improbabile (House).
Posibil ca soluţia să fie într-o mai optimistă alegere a tipului de media la care mă expun :)
6 comments:
Să înţeleg că pledezi pentru un soi de "selecţie naturală", ca urmare a liberului arbitru?
Nu pledez pentru nimic :).
Era o observaţie la ceas de seară, un gând ne-dus până la capăt şi fără pretenţii de a fi argumentat sau transformat în 'părere'. Mă întrebam şi eu aşa . . :)
Dar dacă tu ai o părere formată pe treaba asta, chiar mă interesează :) Eu n-am dus sinapsa mai departe de ce-am scris în post.
Reacţia porneşte probabil dintr-o vină interioară care se declanşează, la un moment dat (ar fi ciudat, totuşi, să fie aşa... asta ar însemna ca ea să se nască doar atunci când omu' e prins), pe de o parte, sau dintr-o teamă faţă de privarea de libertate, care, fie vorba între noi, poate fi mai dureroasă decât orice altă pedeapsă.
În altă ordine de idei, am fost acum vreo săptămână la un un festival de teatru. Festival al deţinuţilor. Poate că nu sunt cel mai bun exemplu, pentru că latura mea emoţională este uşor de atins... dar am văzut acolo oameni. Şi da, cred în reabilitare. Cred în schimbare. Cred că, dacă nu s-ar lăsa pradă unei intenţii de moment, ce nu cred că este autentică decât în foarte puţine dintre cazuri, oamenii ar realiza că au încă o şansă.
doi la mana, cred ca veriga slaba din argumentatia ta e aia cu "a sta in inchisoare tot restul vietii stiind ca a fost/ este un monstru".
orice om face orice face (inclusiv lucruri foarte nasoale) dintr-o motivatie care in acel moment face sens pentru el. faptul ca se gandeste la sinucidere arata ca a inteles ca nu e ok ce a facut. oamenii care fac lucruri monstroase nu sunt monstrii neaparat.
ceea ce se completeaza cu ce a zis day-dreamer. chiar daca limitat, si in inchisoare traiesti, gandesti, inveti, poti visa sau produce o piesa de teatru... ai timp sa-ti speli pacatele cumva.
Sry că am lăsat în paragină şi postul ăsta/discuţia şi blogul.
Mersi de intervenţii :) Promit să-mi revin!
Post a Comment