Deci my thoughts exactly!
Ce e mai tragic e că îmi recunosc şi o anumită doză de victimizare în evaluarea situaţiilor ăstora în care mă tot trezesc.

Încet încet ajung în punctul ăla. Am teoretizat prea mult şi prea multor oameni despre perioada de adaptare inevitabilă când treci de la şcoală-timp liber la muncă. Mie mi-a luat peste un an să găsesc echilibrul - să nu mai ajung acasă şi să nu mai am chef de nimic. Şi încă mai am momente în care trebuie să îmi aduc eu aminte că dacă mă ia lenea ajung la sfârşit de săptămână cu sentimentul ăla idiot şi frustrant că nu am de povestit nimic în afară de ce proiecte mişto am mai avansat la birou.

Şi încă mai am echilibruri de găsit şi stabilit. Şi lăcomii de controlat. Nici măcar de controlat că aia nu e natural şi duce tot la senzaţia aia de reţinere. De înţeles nu numai cu capul că, uneori, lucrurile au mult mai multă savoare pentru mult mai mult timp dacă sunt consumate în doze mici. Sau măcar mai mici :)

De fapt, sunt foarte bine. Mă plâng din când în când pentru că nu poţi evita să te laşi prins în concret şi în momente. Dar deasupra lor, totul arată exact cum vreau şi cum îmi trebuie să arate.
Mai am, e adevărat, de lucrat la finesses-uri dar ar fi plictisitor altfel . . . pe bune.