dacă e toamnă, să numărăm!

Săptămâna asta avem în meniu două finaluri şi un început.

Avem o fată frumoasă frumoasă care a născut o fetiţă frumoasă frumoasă care va creşte în 7 zile cât alţii într-o lună şi va alina urgenţa satisfacerii instinctelor materne fiind cea mai răsfăţată şi dragă fetiţă de pe lume.

Avem un trip care trebuia încheiat de mult care s-a încheiat. O altă tărăgăneală în ducele stil clasic, un alt rest de film umflat artificial până la rang de realitate.

Avem zilele astea cântecul de lebădă al unei etape. Cristalizat în felul ăsta după mult dat cu capul de pereţi şi nerecunoscut ca atare. Unde nici nu mai contează 'ce?', 'când?', 'unde?', 'cum?', 'de ce?'. Contează 'cine'-le . . . iar ăla sunt (surpriză!) eu! :) Dragă etapă dar încheiată.


Toate astea începute odată cu ploaia. Exact genul de eliberare pe care îl simţi în aer în primele minute ale ploii torenţiale - după adunat, adunat, adunat . . . la un moment dat se rup norii. Şi odată rupţi . . . aia e!

Metafora ploii e una frumoasă la mine, e de bine. Nu e pe modelul bacovian, cu mutregai şi putreziciune. Nu. Ruperea de nori e ca plânsul, urlatul şi toate celelalte modalităţi de defulare (mă rog, toate până la rezolvări gen copii de la Columbine).

N-am tras nici un fel de concluzii definitive. M-ar amuza teribil pretenţia existenţei lor când mai am secole de trăit. O să încurc lucrurile, o să mă arunc cu capul înainte, o să le amestesc, o să cred întâi în ce spun oamenii şi apoi în agende ascunse, o să amestec personalul cu profesionalul, o să bag latura emoţională în tot ce fac şi cu oricine aş face etc.. Încep să cred că toate astea nu sunt lecţii de învăţat şi piedici de depăşit ci 'Eu'. Sau or fi . . . habar nu am.


Am decis, cel puţin pentru o vreme, să schimb foaia când vorbesc/negociez/ mă cert eu cu mine:

a la petite fille que je etais et a celle que je suis encore souvent
devine
a la petite fille que je suis encore et a la jeune femme que je serais