ultima zi

Am livrat în ultima lună aproape zilnic discursul de răspuns la întrebarea "de ce pleci?" De fiecare dată accentuând bucată din argumnetaţie care ştiam că va avea cel mai mare succes şi rată de empatie la interlocutorul respectiv.

Că aşa-mi place mie să simt susţinere în jur . . . nu că n-aş fi sigură de decizie şi mi-ar fi teamă că mă întoarce cineva din drum, nu că aş avea nevoie de aprobare peste tot ci pur şi simplu ca să fie perioada luminoasă şi fericită cu totul.

M-am lămurit cu ocazia asta cum e cu obiectivul şi cu subiectivul. De data asta pe toate planurile. Am trecut o dată prin relaţia perfectă din punct de vedere obiectiv - dacă aş fi pus pe hârtie tot ce vreau eu, îmi place mie, stiluri, simţuri etc. şi aş fi comparat cu tabelul completat de el . . . ai fi zis că ne vom iubi o viaţă întreagă şi o să facem miliarde de copii care se vor face mari şi vor conduce lumea. Dar nu :) Pentru că subiectiv nu se pupau nişte lucruri. Ceea ce nu mă împiedică să-mi fie extrem de drag şi acum.

Exact aşa se întâmplă şi acu. Dacă pun pe hârtie, obiectiv, unde sunt, ce-mi place să fac, cum îmi place să fac, ce vreau, ce ştiu etc ăsta jobul ideal pentru mine în momentul ăsta/vârsta asta/ nivelul ăsta de skills-uri (mă rog, în limita a ceea ce cunosc acu', nu neg că e posibil să fie idealul la pătrat undeva - aia mă duc să şi caut). Dar plec pentru că vreau să văd dacă nu găsec alt drum în afară de ăsta pe care sunt acum - şi în cadrul căruia 'oprirea' asta este ideală.

M-am tot gândit cât e idealism al meu dus până în a mă minţi pe mine asta cu despărţirile amicabile - chit că e relaţie sau relaţie profesională. Şi, ca să ne înţelegem, prin 'amicabil' nu vreau să zic că rămâne loc de bună ziua ci că rămâne loc şi de 'ce mai faci?' 'hai să ne vedem la un suc să povestim', 'hai să mai facem un proiect împreună'.

Aud că nu se poate, că e minciună şi la un moment dat tot în capul meu se va spage. Şi înţeleg şi accept argumentele care susţin varianta asta. Oi vedea io dacă sau când mi-oi rupe gâtul . . . . :) Momentan nu pot să-mi închipui a face lucrurile altfel - rămâne de văzut în timp cât din ea este instinct la oameni şi cât e lehamitea mea nativă de conflicte.

Până atunci . . azi e ultima zi de lucru! Şi e una relaxată, plină de zâmbete. Şi toată bucuria mea vine din faptul că abia aştept să mă apuc de ce va veni nu din faptul că plec de unde sunt. Iar diferenţa între cele două e foarte importantă.

pâine pentru singles

Astăzi vorbim despre pâine. Că tot e "pâinea noastră cea de toate zilele".

Pentru mine e un aliment indispensabil. De la pâinea cu cartofi pe care o făceau vecinii la cutor în vacanţele interminabile de vară la Veneţia (linkul e important pentru a clarifica că nu mi-am petrecut verile la Veneţia, Italia copilă fiind) şi pâinea cu ceapă până la toate mizeriile pe care mi le cumpăr acum de la supermarket.

Mă enervează că la cât consum eu pâine (o felie prăjită la micul dejun) singura variantă viabilă este pâinea feliată care ţine o lună în frigider şi nu pune probleme. Dar te plictiseşti de pâine prăjită . . .

Mi-am găsit acum 2 ani pâinea mainstream preferată (mainstream adică normală, nu intră în discuţie pâinea de tărâţe sau grahamurile sau orice alte variaţiuni de gen). Au ăia de la Carrefour o pâine pe care o fac la faţa locului care are coaja de grosimea şi 'crocănţimea' pâinii din copilărie şi marele avantaj de a fi aburindă când o cumperi.

E pâine aia care pe mine, deja om în toată firea, mă face să mă comport ca acum 15 ani când ne trimiteau bunicii după pâine şi noi ciuguleam jumate până ajungeam acasă. Evit zona aia din Carrefour cât pot.

Câteodată, însă, nasul reuşeşte să înnăbuşească mintea şi ajung totuşi să-mi cumpăr. Şi stau cu punga aia în mână cât mă plimb prin magazin . . . . şi mai rup o bucată în timp ce îmi umplu căruciorul, mai rup o bucată la casă, mai rup o bucată în maşină. Ies din parcare, plasez punga strategic în poală şi rup sistematic bucăţi până ajunga acasă. Om în toată firea. Tot ajung acasă cu aproape jumătate de pâine mâncată.

Şi ajung acasă, pun vinovată ce-a mai rămas în cămară şi mă bucur de ea câteva zile după care, mare mirare mare, putrezeşte şi trebuie aruncată. Pentru că e mare şi eu chiar dacă consum zilnic, consum puţin.

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu urasc să arunc pâine. Urăsc în general să arunc mâncare dar pâine urasc cel mai mult să arunc. E în miliarde de culturi de-a lungul a sute de ani ca simbol al foametei sau a lipsei ei, simbol economic, religios etc. etc. Am senzaţia că a arunca pâine este cel mai sigur drum câtre a te naşte gândac în viaţa viitoare sau a ajunge în iad.

Şi atunci vin eu şi întreb - de ce se face pâinea numai în format pentru familii? (ştiu că există chifle, nu se pun, au alt gust). De ce nu există o variantă care să-mi permită şi mie, o singură gură de hrănit şi aia fără pretenţii, să mănânc pâinea bună şi aburindă de la Carrefour?

Colega Delia a venit cu ideea de a o cumpăra pe aia şi a o împărţi la ieşirea din magazin cu un cerşetor. Aşa stau şi eu cu inima împăcata că am luat cât mi-a trebuit şi nu arunc nimic când alţii au nevoie.

Dar totuşi, când există TOT pe lumea asta în TOATE variantele, când se gândesc ăştia la toate posibilităţile şi segmentele şi exponenţii de targeturi diferite . . . cum de nu au făcut o pâinică din aia mai mică şi pentru mine?

vreau Google la telefon!

Nu PE telefon.

Mi-ar fi foarte folositor un număr de telefon unde să sun să aflu orice. Un număr de telefon care să aibă în spate o armată de oameni cu google-ul deschis şi cel puţin capacităţile mele de search.

Pentru momentele alea când eşti în maşină sau într-o casă fără net, sau la cafenea fără laptop la tine, sau în şură sau orice alt loc în care nu ai altă modalitate de a face rost de informaţia aia.

Ştiu că pentru toate astea există Mastercard pe care îl foloseşti ca să-ţi cumperi telefoane inteligente cu net cu tot dar eu continui să refuz să-mi încarc chiar fiecare moment al vieţii cu update-uri de mail şi twitter şi gmail şi reader şi nasdaq şi etc etc.

Vreau şi eu un serviciu de informaţii mai mult decât 931 unde ai nevoie de adresă sau de nume exact pentru numere de telefon. Oricum 60% din afaceri sunt înregistrate cu alt nume decât au pe firma luminoasă.

Vreau să sun să întreb ce număr de telefon are salonul la care am programare în 5 minute să-i sun să le spun că întârzii.

Să întreb unde e aproape de mine o filială ING şi dacă are casierie sau nu.

Să întreb la ce oră e filmul X la mall să ştiu dacă mă opresc să iau bilete sau nu.

Să aflu cât e euro.

Să cer o listă de service-uri auto să sun să încerc să-mi fac programări dacă tot stau 1008 ani în trafic în fiecare zi.

Şi tot aşa.

Cât de complicat/scump ar fi să faci aşa ceva. Eu jur că aş da bani să sun la un număr cu suprataxă unde să ştiu că am google-ul la dipoziţie.

"de trei zile încoace . ."

De vreo trei săptămâni îmi trece de cel puţin 5-6 ori pe zi prin minte 'ce chef am de scris pe blog, iar n-am mai scris de mult, astăzi o să scriu pe blog' şi tot cu un update pe săptămână rămân. Nu pot să-mi explic. Nici n-am mai încercat.

Finally simt că m-am mai aşezat cu lucrurile din jur. Fundaţia aia necesară ca să pot ţopăi şi construi pe ea - departe de minte calmul în perioada asta. Posibil chiar de asta să nu fi apucat să scriu, mai bine să nu tentez echlibrul fragil care tocmai se creează (uite că iar caut explicaţii :))) . . . ar trebui să mă împac cu gândul că nu voi învăţa niciodată să rezist tentaţiei analiticului).

Zilele astea parcă încep să simt miros de iarnă. Îmi dau seama că în vreo lună sunt în vârful muntelui şi în vreo două luni în cantonament impus. Şi că iarna e după colţ. Iar iarna totul are sens.


Asta a fost un panseu ca scuză să apuc taurul scrisului pe blog de coarne ;) Revin.

ca-n reclamă

Inspecţie tehnică periodică la R.A.R - 94 Ron

Inspecţie tehnică periodică la service particular în al 12-lea ceas - 230 Ron

Frustrarea că am dat peste dublu pentru că m-am trezit cu 3 zile înainte de expirarea ITP-ului - Priceless

toamna 08

A venit toamna. Nu, nu urmează o compunere despre covorul auriu de frunze care acoperă pământul ci chiţăieli cu privire la agenda culturală a acestei toamne.

Demisia odată dată şi libertatea îmbrăţişată rămân problemele financiare care vin odată cu lipsa aparteneţei la un grup - traduse în viitoare facturi de mobil plătibile de subsemnata şi la necesitatea achiziţionării unui laptop (cea din urmă o să mă doară rău la buzunar).

Şi totuşi pe 15 noiembrie cântă Rancid la Astoria. I huffed and puffed că nu pot să merg, că n-am bani, că destinul şi stelele ele însele, că vitregia vieţii etc. până când mi-am urmat propriile sfaturi, m-am adunat de pe jos şi am început să lucrez la un studiu de fezabilitate.

Ei bine dragii mei, turns out că nu mi-am pierdut calităţile şi pot în continuare să jonglez elegant cu rute şi linii aeriene astfel încât să "trăiesc visul" şi să nu fiu nevoită să mă hrănesc o lună după aia doar din amintirea lui.

Avem aşa: Bucureşti - Londra - Koln - Bucureşti + Rancid live la 208 EUR (3 bucăţi bilete de avion şi una bucată bilet la concert).

Şi mai avem 2 prietene în 2 oraşe fiecare cu o canapea with my name on it (xoxoxo fetelor).

Şi chiar dacă o să mă întorc şi şomeră şi fără bani, sunt sănătoasă tun şi pot să rabd un pic de foame. Mi-am cumpărat la super-promoţie nişte experienţe şi viitoare amintiri care sunt priceless. ;)

Primul meu telefon a fost un Alcatel OTE. Le mai ţine cineva minte? Grăsuţe, greuţe, fără funcţie de silent - nimic nu conta, aveam telefon mobil :D!!

Eu mă ataşez de obiecte. Dacă ar fi vorba de Arabela - aş prefera să ştiu că she lives on as something else decât să ajungă să stea să se umple de praf şi rugină la un colţ de stradă.

Cu telefoanele nu am relaţii din astea - cu excepţia acelui Alcatel care a fost Primul. Care acum stă într-un sertar şi nu este observat decât atunci când îngreunează accesul la hârtiile şi cheile din jurul lui.

Aşa că o să iau Alcatelul şi-o să-l duc la centrul de geriatrie în aşteptarea reîncarnării :))) - www.reciclam.ro

Şi vorbesc de Arabela pentru că nu cred că este nevoie să mai subliniez că a recicla toate telefoanele astea face bine planetei. Point-ul ecologic se susţine singur.

Incepand din martie 2007, in toate magazinele Vodafone din tara s-au instalat puncte de colectare a telefoanelor mobile si a acesoriilor de telefonie mobila.

Telefoanele si accesoriile colectate (baterii, incarcatoare, dispozitive hands-free, cabluri de date) sunt procesate de Regenersis UK. Vodafone colaboreaza la nivel international cu Regenersis pentru reciclarea dispozitivelor uzate.

Telefoanele in stare de functionare se reconditioneaza si se trimit spre reutilizare in tari din Africa sau Asia. Astfel, Vodafone faciliteaza accesul la telefonie mobila persoanelor cu posibilitati materiale limitate.

Ne vedem pe acolo ;)

legea e lege, domne!

Ajung acasă liniştită după trei zile de foc continuu cu marea conferinţă a industriei care m-a ţinut în picioare pe tocuri şi zâmbitoare timp de 10 ore pe zi de marţi până joi. Visând momentul în care îmi voi scoate pantofii şi 'corsetul'.

Last stop înainte de casă - ţigări. Opresc maşina, ies cu cheile într-o mână şi o hârtie de 50 Ron în alta şi intru în magazin:

- Bună ziua, două pachete de Pall Mall portocaliu vă rog (îmi dă un pachet)
- Două, vă rog (mă măsoară cu privirea şi mi-l pune şi pe-al doilea pe masă)
- Auzi, dar tu ai 18 ani? (îmi cade falca, mi se schimbă mina şi bâjbâi uşor iritată)
- Da, am peste 18 ani!
- Crezi că toţi copii care vor să cumpere ţigări răspund altceva? (eu deja cred că aveam privirea omului care s-a trezit într-un film al lui Lynch) Legea e lege, domne!
- Păi sunt cu cheile de la maşină în mână, numai ele dovedesc că am peste 18 ani!
- Ei, de parcă ar fi complicat să le iei pe ale lu' tactu'. Fără acte nu-ţi dau nicio ţigară! (zice ea deja enervată de obraznicia mea)

Paranormal, jur! Nu mi s-a întâmplat să rămân fără replică la modul ăsta de pe vremea când nu ştiam ce e aia replică.

Şi uite aşa dragii mei, în anul 2008 în România mea, la magazinul de lângă bloc, am fost trimisă acasă să aduc buletinul sau să-l trimit pe tata să-şi cumpere singur ţigările.

Şi mă mai mir că activez fetişul cu Lolita în oameni . . . :)))

PS: aş vrea să fie clar că vina pentru toate astea o au fetele de 14 ani care se îmbracă şi arată ca la 27 . . . alea care apar în reportaje cu balurile de final de clasa a 8a şi povestesc cum şi-au luat cizme de 10 de milioane şi rochie 20 pentru marele eveniment. Making MY life harder!!!

West Wing, again

Cred că am zis de nenumărate ori că am talentul de nu şti să mă echlibrez. Că dau peste ceva ce-mi place şi consum pe loc până nu mai e nimic în loc să savurez. Ei bine, am reuşit în 31 de zile să văd toate cele 150 de episoade din West Wing. Şi în tot timpul ăsta am fost la birou, am ieşit în oraş, am jucat scrabble etc. Deci razna . . . :)

Azi au apărut pe twitter toate personajele din serial (@Bartlet, @Sam_Seaborn, @JoshLyman, @MattSantos, @DonnaMoss etc.)

Ieri citeam la @gorgeoux că Richard Schiff (Toby) era invitat la BBC la o discuţie despre alegerile americane.

Ieri citeam pe diverse siteuri cât de asemnăntoare este campania actuală reală din state cu ultima campanie prezidenţială din serial: primul preşedinte negru - primul preşedinte latin, ambii candidaţi veniţi de aproape nicăieri care au bătut în primare candidaţi cu greutate la Washington etc. etc.

Încerc să-mi dau seama cât de nesinteresant este postul ăsta pentru cine nu a văzut serialul :)))

Bare with me . . . e prima oară în viaţă când fac o obsesie la nivelul ăsta. Friends rămâne la sufleţel dar West Wing mi-a schimbat un pic nişte perspective şi a ridicat nişte întrebări. Din inimă recomand - pentru umor, pentru aciditate, pentru realism, pentru personaje.

Later edit: şi azi e ziua lui Bradley Whitford ;)

dacă pleci, ia-mă şi pe mine . . .

Am un chef de scris cum n-am mai avut de mult. Îmi vuieşte capul de idei, de legături între idei, de momente de 'ahaaaaa'. Şi cum şade bine în astfel de momente, evident că nu apuc să transcriu aici nimic.

Mă simt ca şi cum în camera de alături ar fi cea mai mare petrecere a tuturor timpurilor iar eu trebuie să stau în camera mea până îmi termin tema la fizică.

Mă simt de parcă m-aş fi despărţit de prietenul meu şi am continua să stăm împreună până unul dintre noi îşi găseşte casă nouă. Şi stăm civilizat, liniştit, cu ocazionale aduceri aminte şi momente mişto dar cu acel gând al despărţirii prezent în fiecare frântură de conversaţie.

Mă alint şi eu aici că mi-e drag scrisul şi când mi-am pus text box-ul gol în faţă, în mod ciudat, subiectul ăsta a ieşit primul.

E zona mea mea de răsfăţare, copilul care dă din picior că-l ţin în parc după ce el a zis că vrea să meargă acasă şi eu am acceptat. Şi îl mai păcălesc că se joacă cu jucăriile preferate şi e frumos afară dar din când în când îşi aduce aminte că noi tot în parc suntem deşi am stabilit de comun acord că mergem acasă.

Încep să mă enervez şi pe mine cu metaforele. Sunt într-un preaviz prelungit de 6 săptămâni şi neanderthalul, copilul, emoţionalul din mine (cum vreţi să-i spuneţi părţii ăleia care vede lucrurile numai în termeni simpli de alb şi negru) nu înţelege de ce mai stăm dacă ne-am hotărât că plecăm :)

Cred că de la asta mi se trage lipsa de chef din ultima vreme şi ocazionalele alunecări în stări de 'vreau să stau în casă şi să dorm toată ziua'.

Sunt în limbo şi urăsc să fiu în limbo. Eu îmi trag jumate din energie din capacitatea de a face planuri pentru viitor. Nu pot să planific viitor unde sunt pentru că nu voi mai fi aici peste câteva săptămâni. Nu pot să planific viitor unde voi fi (mai mult decât planific deja) pentru că am un ciudat sentiment de 'care nu se face'. Ufff!

dimineaţa anului

Voiam doar să vă aduc aminte de dimineaţa aia, prima dimineaţa de iarnă, când te-ai culcat în mijlocul unei toamne cu frig şi gri şi te trezeşti şi totul e alb afară. Momentul ăla în care te uiţi din greşeală pe geam şi priveliştea s-a schimbat complet.

Nu cred că poate cineva spune că oraşul este urât în dimineaţa aia. Orice oraş, orice cătun, orice trei căsuţe în jurul unui combinat chimic.

Şi alea 4 ore în care totul e paralizat cumva. Alea 4-5 ore înainte să intre maşinile şi să se adune noroiul şi praful.

Alea 4 ore în care raţional ştiu că nu se mişcă nimic pentru că primăria 'a fost luată prin surprindere' . . . dar am de fiecare dată senzaţia că nu se mişcă nimic pentru ca e prea maiestuoasă priveliştea şi nu-i vine nimănui să lase urme.

Şi ziua aia în care parcă a dat cineva volumul la jumate. Numai mie mi se pare că în ziua aia e mult mai multă linişte pe străzi? Şi n-are nicio legătură cu frigul. Ca să ningă trebuie să fie între 0 şi 4-5 grade ceea ce e extrem de decent pentru o iarnă în Bucureşti. Eu continui să cred că toată lumea respectă cumva peisajul prin volum şi agitaţie minimă.

Cine nu e copil de 12 ani în dimineaţa aia nu ştiu ce fel de copilărie a avut. Nu vorbesc de ieşit şi aruncat bulgări sau făcut îngeraşi în zăpadă. Copil prin sentimentul 'jucăuş' pe care îl ai când te uiţi afară - în timp ce-ţi faci cafeaua, în timp ce te îmbraci, în drum spre muncă. Eu cel puţin ţopăi toată ziua. Şi simt permanent nevoia de a mă uita afară pentru că ştiu că în câteva ore se duce totul.

Senzaţia acelei prime dimineţii (şi a celorlalte zile cu zăpadă în oraş) spală păcatele tuturor zilelor de după când îţi găseşti maşina zgâriată în parcare şi te umpli de noroi mergând pe jos şi apar munţii de zăpadă îngheţată şi murdară pe trotuare. Cel puţin pentru mine :)