lovin' ”The Paddy”

Să ne trăiască Irlanda, prima dragoste - cu nişte ani buni înainte să mă îndrăgostesc de Barcelona. 

You ain't seen green until you've seen irish green. Pe bune, tot ce credem noi că e 'verde' sunt nişte pasteluri spălăcite comparate cu intensitatea verdelui de acolo. 

Irlanda e legată de prima ieşire singurică din ţară, de primul fling din ăla mişto e vacanţă (când ştii că e temporar dar e la fel de acaparator ca un început de relaţie reală fără urmă de tristeţe că ştii că are dată limită), de primul moment în care am simţit ”Ceva”-ul mai mare decât mine care e acolo sus, de primul moment în care am înceout să înţeleg că lumea se schimbă om cu om, conversaţie cu conversaţie. 

Irlanda e legată nu atât demult de întâmplări (le-am mai trăit pe toate după aia) sau de locuri (am văzut şi mai frumoase după aia) ci de senzaţii - simt şi acum exact fiecare pulsaţie senzaţiilor de atunci. 

Prim Saint Patrick's l-am trăit acolo, pe străzi în mijlocul paradei într-o gaşcă de 60 de copiii 14-16 ani din toată Europa, toţi pentru prima oară acolo. În mijlocul cimpoaielor şi chiotelor. 

Şi în fiecare Martie, it all comes back to me.  Deci, să bem pentru asta! :)

toate dimineţile mele

Îmi doresc sincer ca toată lumea să fi ieşit astăzi din casă măcar până la colţ să ia pâine. Pentru că e una din duminicile alea după care s-a modelat conceptul de Duminică. Din aia leneşă cu soare intermitent, din aia de ţi se face subit poftă de fructe proaspete. 

Uit cât de mult îmi place să merg la piaţă. Unde nu le găseşti pe toate la un loc dar ai 20 de feluri de roşii între care să alegi şi te învârţi până găseşti roşiile alea perfecte versus a lua by default ceea ce Carrefour consideră că sunt roşiile perfecte.  

Să te plimbi în urlete prin hala de brânză şi să guşti miliarde de feluri diferite cu poveste cu tot iar la final, bucata de brânză aleasă să vină dintr-un butoi cărat în spatele unei dacii papuc până la Bucureşti, nu dintr-o vitrină. 

Ador primele zile din astea cu soare din an. După aia te obişnuieşti. Dar primele duminici în care găteşti cu soarele bătând în geam sunt alea în care sunt conştientă cât de mişto e că e duminică şi îmi bate soarele peste legumele pe care le tai. 

Cum era aia cu lucrurile simple, adevărata frumuseţe? :)

În dimineţi ca asta mă felicit că am o casă colorată, cu flori în ea, plină de nimicuri atârnânde te miri pe unde. În dimineţi ca asta mă felicit pentru încăpăţânarea de a nu mă abate de la J&B în nopţile care le preced  . . . pentru că aşa pot după 5 ore de somn furat de pe la 7 dimineaţa să mă simt de parcă m-aş fi trezit la 8 şi aş fi băgat 5 bazine înainte de micul dejun. Recomand cu căldură  ;)

cosmaru capitalist

În timp ce mă bucuram de soarele minunat de afară şi de inspiraţia de a nu pleca cu maşina la birou astăzi mi-am adus aminte ce monstruozitate am visat azi-noapte. 

Se făcea că ajungeam la mine la ţară - Humuleştiul meu perfect reîncarnat în Veneţia de Jos, pe malul Oltului între dealuri.

Şi ajunsă înapoi acolo găseam tărâmul ăla de basm de fetiţă de 10 ani transformat într-o aglomerare de gherete de carton care vindeau te miri ce. O înghesuială pastelată, genul ăla unde este evidentă încercarea de a camufla 'ieftinul' prin artificii. Oribil!

Şi se făcea că ajungeam la locul unde fusese casa mea, aia cu grajduri, bucătărie de vară, cameră de lemne, şură, baie de vară, camera de oi unde ne jucam v-aţi ascunselea cu tot satul - şi nu reuşeam să dibuies exact locul din cauza uniformităţii halucinante a gheretelor. 

M-a lovit în timp ce aşteptam la soare 104 amintirea senzaţiei de disperare din aia de-ţi pierzi respraţia că nu reuşeam nici măcar să găsesc locul unde fusese casa. 

Şi m-am întâlnit cu un domn - în vis nu în staţie. Care domn era vreun administrator pe acolo şi mi-a explicat calm că trebuia făcut acel centru de outlet undeva şi că aceea a fost desemnată cea mai bună locaţie, că au trimis înştiinţări cu două zile înainte să teleporteze outletul acolo. Mi-a explicat calm că oricum erau numai oameni bătrâni în sat - toţi tinerii plecând la oraş să se facă mari domni - şi că oricum mai devreme sau mai târziu ar fi murit satul cu totul. Ei n-au făcut decât să fie mai devreme. 

Băi, deci îmi aduc aminte perfect acum cum n-aveam grai, cum mă durea tot corpul şi nu reuşeam să scot un cuvânt pe gură. Cum voiam să urlu la el că aia e toată copilăria mea, că singurul lucru pe care îl ştiu CLAR de acum în legătură cu viitori mei copii este că îşi vor petrece verile acolo. Că vor juca v-aţi ascunselea printre şure şi grajduri NU printre maşini în parcarea din spatele blocului. Şi nu ieşea, frate, nimic! Nimic!

Oribil! De mult n-am mai 'trăit' o senzaţie de groază neputincioasă ca asta. Tre să mă duc să verific casa aia. Glumea bunicul că e zestrea noastră - nicio zestre - aia e a mea şi a copiilor copilor copiilor mei! :)

random

Iar mi se făcu dor de scris. Iar neşiind cum de n-am mai apucat să scriu în ultimile zile. 

Îmi vine să-mi umplu casa de lalele zilele astea. Le-am văzut, prima oară pe anul ăsta, sâmbătă seară la florăriile de la Unirii şi m-a lovit că nu mi-am mai luat de anul trecut un buchet frumos de flori să-mi zâmbească de pe birou. 

Iar lalelele . . . lalelele anunţă cireşele şi căpşunile :) Lalelele îmi vor aduce întotdeauna aminte de când drumul spre birou era prin parc şi prin Smârdan, Covaci şi Franceză, printre băbuţe zâmbitoare care vindeau pe piatră cubică braţul de flori crescute de ele în grădină cu 10 ron. De câtă viaţă mişto era pe străduţele alea adăpostite de blocurile înalte de la şosea. În mijlocul Bucureştiului fără maşinile pe troutuar din mijlocul Bucureştiului. 

Exact acceaşi senzaţie de la tata de pe terasă. Unde e linişte ca pe malul lacului dar vezi în zare, la 100 de metri, spatele reclamelor Pepsi şi Asirom de pe blocurile de la Unirii. Şi ştii că eşti aproape de tot şi de toate fără a te apăsa tot şi toate pe creier. Îmi place senzaţia asta de adăpost perfect ermetic în centrul ”furtunii”.  

Mi-e dor de străduţe cu case versus parcări printre blocuri. 

Abia aştept să se mute Madlen ;) să pună răsaduri în curticica ei şi să bem cafele sub globul de sticlă pe care ştiu că-l va crea, cu şoseaua centrală la doar 30m în spatele nostru. 

melcu' de dupa tejghea

Fact 1: Farmaciile şi-au dezvoltat enorm în ultimii ani componenta de supermarketuri pt sănătate (adică substanţele pe care le amestecă ei acolo în spate acoperă din ce în ce mai puţin din cifra de vânzări)

Fact 2: Acolo unde e vorba de produse pe raft, gata ambalate şi cu preţul pe ele mintea noastră de consumatori ce suntem s-a obişnuit (sau a fost obişnuită, nici nu mai contează) cu hypermarketurile şi supermarketurile unde totul funcţionează. 

Întrebare: Aţi observat că durează 15 minute să cumperi o periuţă de dinţi şi nişte Strepsils de la farmacie?!

Eu nu înţeleg care e sistemul - că văd calculatoare, văd coduri de bare, văd cititoare de coduri de bare. Nu înţeleg cum poate să dureze un sfert de oră să-mi cumpăr 3-4 produse care nu necesită reţetă, producţie, ambalare, nimic într-un loc unde totul este automatizat. 

Îmi scapă mie ceva? Pe bune . . . mă gândesc că îmi lipseşte mie o piesă extrem de importantă a puzzle-ului. Pentru că în caz contrar o să fac implozie din lipsă de explicaţii pentru fenomenul ăsta. Sunt cu ochii pe el de vreo 5 luni - special nu merg la aceeaşi farmacie de 2 ore. Şi aşa sunt toate. E incredibil!

Pe bune, are cineva 'inside information'?

m-a facut tata oltean

Oltenii erau ăia în picioarele goale şi cu căciula în cap? Ştiu că era o vorbă din asta  . . sau erau cu bocanci în picioare şi cu capul gol? Nu mai ţin minte nici dacă de olteni era, dacă nu, scuzele de rigoare . . 

Disclaimerul introductiv rezolvat . . . vin eu şi mă întreb ce sinapsă buclucaşă am făcut azi dimineaţă când, văzând urgia de afară, m-am baricadat perfect din cap până în picioare, inclusiv căciulă (iar eu nu folosesc căciulă decât pe pârtie) DAR când să ies pe uşă mi-au picat ochii pe converşi. 

Adică pânză! Şi nu orice converşi - măcar de-aş fi luat perechea aia mai groasă luată din bazar de la turci (făcătură da' îţi faci treaba cu ea). Nuuuu, mi-am luat converşii cu valoare sentimentală, ăia de festival, ăia târâţi prin praf să ajung în faţă la concerte în câmpia de la Nickelsdorf. Ăia pentru care, pe modelul tricourilor de care te ataşezi, te închini la mai-marii modei mondiale că mai nou e cool să umbli cu lucruri rupte pe tine. Converşii ăia deşiraţi de la purtat, îngălbeniţi de vreme etc. 

Pe ĂIA mi i-am luat în picioare azi, când ninge torenţial (pe bune, mi-am dat seama în maşină că aveam ştergătoarele setate la aceeaşi frecvenţă ca atunci când plouă de rupe). 

Mă duc să mă bag în seamă cu un calorifer. 

PS. că tot vorbeam mai jos de alegeri şi ce eficientă am devenit de când aleg cu sentimentul între sinonimii . . . Mărie!!! înapoi la basics - cum să alegi converşii când afară ninge ca la balamuc?!

alegerile

Băi, sunt lucrul dracului alegerile astea. De la candidații la un 'happily ever after', la unde te oprești cu proiectul, la ce palme dai înapoi și ce palme nu merită, la ce relații renunți și la care nu.

Eu îndeobște mă concentrez pe a mă bucura de ce am ales în loc de a mă gândi la ce am renunțat (dacă mă afund în aia cu 'fiecare alegere este renunțare' nu mai ies de acolo ;)). 

Dar în ultima vreme, ultimii ani, opțiunile vin toate în nuanțe din ce în ce mai apropiate de gri. 

Mi-e din ce în ce mai dor de alb/negru, bun/rău, deștept/prost, corect/greșit. Mai țineți minte ce frumos era când problema la matematică fie dădea rezultatul corect fie nu? Când ne miram cum de oamenii din jur cochetează cu griurile când există alb și negru și totul este atât de simplu din perspectivă bicromată?  

Am senzația că în ultima vreme am de ales numai între sinonime și paronime. 

Şi nu sunt mai puţin sigură de decizii odată ce le-am luat . . . nu despre asta e vorba. 50% din sănătatea mea mentală se datorează faptului că oricât de mult mi-ar lua să mă hotărăsc odată ce m-am hotărât sunt perfect împăcata cu hotărârea. Cred că de aia şi despic firul în 14 de fiecare dată - că vreau să 'rezolv' toţi potenţialii Dar poate totuşi dacă  post-factum. 

Revenind, discuţia asta n-are nici un scop exact. E doar o observaţie asupra mea. Că mi-e mult mai uşor de când sunt atentă la minele ne-raţional şi mă ajut cu el când e de ales între lucruri sau acţiuni aproape sinonime. Să vedeţi ce eficientă am devenit! ;)

zâmbind la cameră

N-aş putea să spun de ce neapărat acum dar după doi ani jumate de pietricele am pus şi eu un profil tip buletin aici. 

Că tot e faţa cu mine pe twitter, pe facebook, pe peste tot . . . numa aici nu. Şi dintr-o dată nu mi s-a mai părut fair. Că până la urmă cine citeşte aici mă 'ştie' mult mai bine decât cine citeşte în toate celelalte locuri înşirate mai sus. 

Mi-a revenit cheful de blogging şi sharing :)

urnitul și productivitatea

Aia cu creierul care este un mușchi ca toți ceilalți - dacă nu-l lucrezi te lasă când ți-e lumea mai dragă și mai grea - e adevărată și pentru diferitele secțiuni ale creierului responsabile cu anumite tipuri de acțiuni. 

Creierul meu nu e nelucrat niciodată - mulțumesc mediulului în care sunt plin de oameni care tot timpul pun la cale ceva sau construiesc ceva. 

Însă weekendul ăsta mi-a luat trei zile să scriu 8 articole de o pagină pe care acum 6 luni le-aș fi compus într-o zi și fără să simt că se termină planeta cu fiecare frază. Am avut feeelingul ăla de sesiune - când începe și te apuci de învățat în primele zile nu reziști mai mult de 2 ore legate cu cărțile în mână și până la finalul sesiunii bagi lejer 14 ore pe zi. 

Și mi-am zis așa un weekend întreg - Hai, Mărie, că e greu până te urnești! Băi dar a fost parcă mai greu ca niciodată. Nu știu cum s-a întâmplat de n-am mai scris aproape nimic de câteva luni - mi-o fi fost foarte bine și n-oi mai fi avut nevoie de catharsis? 

Nu cred . . . adică scrisul ăla de eliberare oricum nu e scris pe computer, ăla e cu stilou și foaie albă de hârtie pentru că la mine instrumentul e 50% din valoarea de eliberare a actului.

Weird, nu mi-a plăcut. Mă abțin de vreo 4 paragrafe de la promisiunea că o să scriu cel puțin o pagină pe zi aici. Așa, ca să fiu sigură că nu uit iar cuvintele de legătură și tranzițiile. 

Dar, înapoi la scris. Evident că nu am reușit nici până acum să termin. De a mă uita cu drag la textele alea nici nu se pune problema încă. O să dau cu polish la noapte până scot io diamantu' :D, că de știut știu sigur că e acolo ;)

newfound chill

Știți momentele alea în care simți că se taie filmul și întră desenul animat cu un anumăluț căruia îi iese fum pe urechi și stă să facă implozie? :)) Momentele alea de 2000 x ”Aaaaa!”

Pe mine mă calmează tot timpul lucrurile mecanice - dă-mi mobilă de asamblat, 1000 de sandvișuri de făcut, 100 de cartori de curățat de coașă . .  etc. Numa că tipul ăsta de activitate nu e tot timpul la îndemână.  

Ei bine, am găsit remediul perfect, total surprinzător, soluția perfectă prin simplitatea ei. 

Cărțile de coloraaaaaaat! :D Nu pot să explic cât de instantaneu se calmează toate apele când te chinui să nu ieși cu creionul roșu din chenarul părului piticului ;) 

Și am Albă ca Zăpada, Cenușăreasa și Micuța Sirenă :D Și aștept să aducă la librărie Hansel și Gretl și Frumoasa din Pădurea Adormită :D Și nu pot să mă opresc din :D :D :D

Recomand cu căldură pentru momentele alea când îți explodează capul :)

miscarea anti

Azi dimineață am deschis rederul și am găsit peste 10 anunțuri de petreceri de Valentine's Day cu teme anti-Valentine's Day. 

Pe cât de dese erau acum câțiva ani textele cu ia-ți iubita de mână și veniți să vă sărbătoriți dragostea în localul X pe atât de dese sunt acum textele cu dacă te-ai săturat de cutii cu ciocolată în formă de inimă și flori luate numai pentru că trebuie vino în localul X. 

A ajuns maniferstarea anti la fel de mainstream cu accente de clișeu ca manifestarea originală. Nu că aș avea ceva cu oricare dintre ele - deși dacă ar trebui să aleg mai degrabă am ceva cu ăia anti. Măcar cei care o sărbătoresc nu fac un titlu de glorie din asta - se duc frumos la locație, se sărută, se căsătoresc pentru o zi și nu încearcă să convertească sau să-i amnedeze pe cei care nu sunt interesați. 

Partea anti în schimb (sau mai bine zis o fracțiune a ei, cum îi șade bine oricărei mișcări 'revoluționare') arată cu degetul, face mișto dar termină tot prin a sărbători sărbătoarea - când tema petrecerii este anti-Valentine's Day tot se cheamă că ai marcat momentul. 

Mă enervează că atunci când n-am timp pe blog dau pe twitter - acum că am ajuns la blog am senzația idioată că mă repet. 

Mă rog, e sindromul snobismului anti-snobism. Exact așa cum acum 6-7 ani oamenii mergeau în Vamă cu nasul pe sus pentru că a fi în Vamă confirma că ei nu sunt ca cei cu nasul pe sus de pe restul litoralului. 

Când eu mă gândesc că pe majoritatea turiștilor din Neptun, Costinești, Mamaia în cot îi durea că există o Vamă undeva - ei mergeau la marea aia să se simtă bine pentru că acolo mergeau din tată în fiu fără vreo altă mândrie decât că nu au rămas la betoane în oraș. Am zis majoritatea - pentru că abordarea de cocalar cu impresii cu în vamă sunt numai vagabonzi și rokeri beți care fac orgii pe plajă nu cred că era majoritară pentru că pe oameni pur și simplu nu-i interesa. Numai snobii de vamă sufereau de mândrie că ei nu sunt la Costinești. 

Revenind la sfinții noștri, a fi anti ceva înseamnă a da apă la moară acelui ceva. Dacă tot ne-am săturat de dragoste că trebuie de ce nu ne comportăm ca și cum nici n-ar fi și mergem weekendul ăsta la Underfest și Darkfest? :))) Pe bune . . .

Numa lăsați oamenii în pace să sărbătoarească ce vor ei și cum vor ei! Băgați energie în a critica sistemul de învățământ, sistemul administrativ etc. 

Mă enervează faptul că am ajuns să numim oi oamenii care fac ceva și animale superioare pe ăia care critică ce fac alții. 

felicitările ar trebui să vină la timpul lor

O știți p-aia cu ”veștile proaste circulă repede” în timp ce veștile bune nu circulă deloc pentru că avem un mod extrem de bolnav de a defini ceea ce este și ceea ce nu este interesant?

Exact pe același model m-am enervat eu astăzi ca proasta pe lipsa de profesionalism a unora și mi-am adus aminte că altora nu le-am dat mailul de Felicitări! pentru profesionalism pe care voiam să-l trimit de mult.  

Uite așa, mama ei de generație de pasivi fiecare cu treaba lui. 

Suntem prea frustați cu sistemul să facem reclamații sau să amendăm prostia și neatenția nepăsătoate (că oricum nu vom schimba nimic sau nu vor înțelege oricât te-ai chinui să le explici).

DAR, în același timp și dureros de paradoxal, părem a avea atâta încredere în același sistem că va recunoaște și cerne valorile, bunele intenții, lucrurile coerente și închegate încât nu ne obosim să le încurajăm și lăudăm noi.  

Revenind la mine, după ce nervii pe proiectul unora m-au dus cu gândul pe proiectul bun al altora instantaneu m-am supărat pe mine că a fost nevoie de impulsul neplăcut din exterior ca să trimit într-un final mailul ăla de bravo, frate! pe care voiam să-l trimit de mult. 

Deci . . . Felicitări, Mărio, pentru HotCity!

panseu

Tot entuziasmul și efervescența pe care mi le doream și pe care mi le visam alături acum juma de an stau acum cu mine la masă iar eu am o stare de ”pas înapoi” din care nu-mi dau seama de ce nu pot să ies. Când totul arată cum vreau, când cred în fiecare proiect în care sunt implicată etc. 

Poate subconștientul meu a înțeles și știut dintotdeauna ce zice Bobby aici despre focus și ia de unul singur decizii mult mai deștepte pentru mine. 

Sunt fix în momentul ăla în care totul, and I mean TOTUL, este exact așa cum vreau să fie și chiar peste alteptări iar eu am o ciudată senzație de paralizie în fața lui (a ”totului”). 

Ufff . . .și mi-am jurat că nu mai despic firul și stările în 14 :))) 

Am fost al Revival of the Fittest miercuri în Fabrica. Mișto senzație să vezi toți oamenii ăia la un loc adunați. După ce am făcut împreună performață în ”entertainment” (ca să nu zic cartografierea solului care susține masa) nu văd de ce nu am face performanță împreună și cu alte skilluri pe care ni le-am dezolvat peste ani :)) 

Jur! O sală plină de oameni pe care îi știu din Vamă, de prin munți, de prin cluburi. Ne-am cunoscut studenți/elevi și peste 5-6-7 ani ne adunăm să discutăm la un cico despre ce ne facem, frate, în perioada asta că la vară vrem festivaluri prin Europa (nu că nu ne mai permitem casa din Pipera). Foarte mișto feelingul. A povestit Sandra aici mult mai coerent despre adunare.

Poate chiar reușesc să scutur paralizia cu ocazia asta . . . 

out of this world

Știu că poza se pune când anunți că pleci, înainte să pleci. N-am apucat. Pun acum, să zic că am fost plecată. Și pentru că n-am idee de unde aș putea începe să povestesc . . .  așa că încep din holul hotelului. 

copii, să nu mințiți!

 . .  sau cum nu știi niciodată de unde sare un nou hobby.

Săptămâna trecută m-a luat gura pe dinainte într-un schimb de replici pe messenger. Mi-a venit o replică extrem de fermecătoare și amuzantă în contextul dat și de dragul flow-ului minunat pe care îl avea conversația am scos-o fără să mă gândesc că premisa ei nu este 100% adevărată. 

Mă rog, era o minciună de-a dreptul dacă e să fiu sinceră. 

Deci am mințit cum că aș știi să fac paella ș-am dat de o reacție puternic pozitivă din partea cealaltă la acest zis skill al meu. Era un băiat, evident, că altfel nu-mi păsa atât de flow-ul discuției încât să mă ia gura pe dinainte și nu-mi păsa atât de fapta în sine încât să mă mobilizez cum veți vedea. 

Revenind, și ce să te faci acu'?

Uite de aia nu mint io. Că ori uit ce am mințit și mă dau de gol ca proasta ori mă trezesc în situații din astea în care trebuie să mă apuc să creez contextul despre care am mințit că ar fi realitate. 

Bine, nu e ca și cum nu aș fi vrut oricum să învăț să fac paella de când am primit paellero-ul de la un prieten. Dar zic asta de 4 ani și, ca să nu cad iar în păcat cu minciuna, recunosc aici în public că probabil aș mai fi așteptat între încă 4 ani și forever să învăț dacă n-ar fi apărut 'incidentul'.

Revenind iar, și ce să te faci acu?

Păi cum ce? Cum facem întotdeauna! Research despre rețete, feluri de preparare, necesar - alegere - antamat ingrediente conform alegerii - găsit parteneri - programat eveniment - PPM . . . Astfel încât m-am înfințat duminică la 4 la Sandra acasă (care a fost drăguță să-mi pună bucătăria și prietenul priceput la dispoziție pentru acest experiment) cu toate cele necesare și am implementat fără cusur planul. 

Și undeva la mijlocul acțiunii ne-am dat seama că ne place și că ne lipsea tipul ăsta de întâlniri din relație (pe lângă cele de bere, de jocuri, de concerte, de bârfă, de sleepover, de hai-să-te-duc-până-acasă, de  vise de proiecte etc). Deci poftiți cum se descoperă hobby-urile și cum ele nasc tradiții :)

Ne așteaptă acum cu interes cărțile de Moroccan, Spanish și Portuguese creative cooking . . . iar eu tocmai ce plec la marocani de unde mă voi întoarce negreșit încărcată nu cu bluzițe ci cu condimente de data asta ;) 

La cât mai multe astfel de descoperiri!

bună dimineața!

Azi cred că mă duc pe jos la birou. De fapt, m-am hotărât, o să mă duc pe jos la birou. Azi pare o zi perfectă de plimbat cu muzică în urechi și soare în creștetul capului. 

Anul ăsta se anunță a fi suprareal. Ceea ce dovedește că atunci când decizia e luată cu sufletul și e cea bună pentru tine întregul univers conspiră să-ți fie bine. Socoteala din casă nu se pupă cu cea din târg dar, cu toată mintea mea setată pe a potrivi întotdeauna socotelile de acasă, a reușit ”târgul” să-mi dovedească că se pricepe mult mai bine decât mine la socoteli. 

LE: Mda, între timp a intrat soarele în nori și am plecat cu Arabela. Însă am parcat de partea cealaltă a Cișmigiului și am traversat parcul spre birou forțându-mă să nu o iau la marș ci la pas. Și așa ne mutăm de aici înainte să fi prins parcul înflorit . . . măcar odată să fi trecut și eu prin el. 

casa mea e-un cântec cu acorduri ample

Casa mea chiar e un cântec cu acorduri ample, melancolic și fierbinte și curat, palat de păduri înconjurat și tot ce mai zicea Angela :) 

Nimic nu bate dragul cu care vin acasă! Și e cumva liniștitoare imposibilitatea de a sta mai mult de 24 de ore oriunde altundeva în orașul ăsta - nici chiar în casele copilăriei mele sau în fortărețele prietenilor, nici nu vorbim de cămine necunoscute unde se prelungește petrecerea tot weekendul. 

Eu care am locuit câteodată chiar 3-4 luni consecutive la cort sau pe canapele sau în spatele barului la mare  . . . nu mi-a fost niciodată dor de casă cum mă ia acum când sunt doar în alt cartier al Bucureștiului. 

Și n-are legătură cu vârsta și cu instalarea tabieturilor, are legătură cu a avea locul ăla 100% al tău. 

Căsuța mea cu canapeaua verde perfect mulată pe lungimea mea astfel încât să-mi aduc masa de laptop la buza ei și să-mi încapă perfect picioarele de la un capăt la celălalt. Masa de laptop la rândul ei dimensionată perfect pentru a-mi veni exact la înălțimea coatelor. 

Cearceafurile galben-portocalii-mov care asigură piesa centrală de culoare în jurul căreia se construiește armonia cromatică. 

Lampa de hârtie de la Ikea cu pălăria țuguiată EisBar în vârf, singura mizerie de suvenir din ăsta turistic pe care o posed pentru că mă simțeam mult prea bine la un afterski în Kirchberg anul trecut. O păstrez la loc de cinste să-mi aduc aminte să nu mai cedez tertipurilor special create pentru turiști dar în secret mă bucur maxim că mi-am luat-o ;) 

Lampa de hârtie de la Ikea care dă lumină galbenă caldă și împreună cu toate device-urile de lumânări asigură destulă lumină în casă pentru a nu mai avea nevoie de aplica neprietenoasă. 

Oglinda încă nemontată după mai mult de un an - aceeași oglindă care tot apare în povești pe aici  - care are lanțul de ciorăpei gri cumpărat ca beteală de Silvia acum 2 Crăciunuri agățat și acum de ea. Oglinda aia care e centrul lamentărilor că 'aș vrea și eu un bătător-de-cuie și un curățător-de-zăpadă de pe mașină ' din când în când :))) dar care e perfectă așa cum e pentru că rezemarea de perete creează un unghi extrem de avantajos ;)

Plantele de la mama pe care reușesc să le țin în viață de un an și încă mă mir în fiecare zi de asta. Probabil simt și ele bunele mele intenții și îmi tot oferă șanse, poate poate mă dezmeticesc și încep să le acord mai multă atenție. Ori asta ori le-a promis mama un after-life ca orhidee dacă mă suportă. 

Beanbags-ii solitari pentru că perechea fiecăria este la sor'mea ca să avem amândouă și o pata de galben și o pată de roșu în casă. 

Iubesc geamul care are și opțiunea de a se deschide/crăpa pe lungime pentru o mai mică suprafață de contact cu aerul rece, permițându-mi astfel să-l țin întotdeauna deschis așa pentru aerisire - spre disperarea fetelor când rămân peste noapte. Dar jur că mie îmi oferă cantitatea perfect calculată de aer rece pentru senzația aia genială de ușor chill când scoți nasul de sub pătură și aerisirea fumului de peste zi. 

Măsuța neagră cu post-it-uri verzi asortată impecabil și total providențial cu canapeaua - asociere care determină o delimitare cromatică clară a spațiului de somn (roșu-portocaliu) de spațiul de peste zi (verde cu negru). 

Toasterul colorat de la Crăciunul ăsta care a furat spotlightul în bucătăria și așa presărată cu plastice colorate (galben, mov, verde, vișiniu) pentru farfurii. Cu frigiderul care are capacitatea ideală pentru nevoile mele și înălțimea perfectă pentru a servi el însuși drept suport pentru tava cu ingredientele fiecărei dimineți. 

Toată culoarea,  potrivirea matematică și conștiința faptului că fiecare detaliu e acolo pentru că eu l-am vrut și l-am pus acolo creează o stare pe care, practic, nu am cum să o redau oricât mi-aș săpa în vocabular sau în figuri de stil. 

Și în condițiile astea, păi cum să nu te bufnească râsul când vezi 'tailored to your personal needs' în toate ofertele la te miri ce?! :))

oamenii, pah!

Mă gândeam că sentimentul de dezmăgire-furioasă este de preferat celui de dezamăgire-tristă. Aia tristă e adâncă, nene! Aia tristă se instalează și mai pleacă . . . e diferența dintre răceala aia care nu se mai termină și  lovitura cu genunchiul de pat care te doare răăăăău dar înjuri vreo 5 minute și după aia gata. 

Că tot mă gândesc de câteva luni cât noroc am avut pe lumea asta la oameni. Nu numai la ăia aproape de mine, la oameni în general. Am avut șansa să descopăr persoane minunate acolo unde gura lumii (și câteodată chiar faptele respectivilor) anunțau mizerii. De aia, eu cred sincer că atunci când te duci cu încredere, sufletul deschis și inima curată (vorba lui Teo) oamenii simt și nu dau cu bâta în baltă (sau, metaforic vorbind, în tine). Că altfel nu-mi explic multe din experiențele pozitive. 

Mă rog, sunt dezamagită. Nici nu mai conteaza detaliile. Cu toată bafta de până acum nu știu cum dar credeam cumva că așa e toată lumea - sau că sunt eu suficient de sinceră, deschisă și fără agendă ascunsă încât să toatea astea să mă auto-protejeze karmic. Vorba Sandrei, poate trebuia să învăț ceva . . . 

Bine că vine weekendul și mă ghemuiesc sub globul de sticlă de la mama, mâine avem un new entry la masaj . . . iar ritmul în care mărim gașca de ski și gașca de masaj conturează un viitor foarte frumos. Să ne găsim și să ne ținem aproape, zic! ;)

căile bătute

Am reușit în seara asta să rup rutina auto-impusă prin vechea și eficienta metodă a întrebărilor din aproape în aproape. 

M-am apucat astfel să caut izvorul stării de ”mai bine mă duc acasă devreme că scap de trafic chiar dacă după aia nu mai ies că mi-e incomod și oricum mi-e lene să fac efortul de a conversa cu oameni noi iar de prietenii mei pot să mă bucur și când îi am numai pentru mine”. 

Și ce să vezi? Cu toate că îmi place să cred despre mine că sunt fluturaș social n-am mai ieșit din zona mea de confort atent delimitată între câteva apartamente, un club, două cafenele și vreo 7 oameni de mai mult timp decât mi-ar plăcea să recunosc fără să pierd bucata sus-numită din imaginea de sine. 

Fără a fi pustnic în perioada asta grație ocazionalelor alunecări în afara zisei zone care mi-au făcut bine, totuși de fiecare dată când a trebuit să aleg am ales să mă ghemuiesc în spațiile cunoscute. Cred că tocmai pentru că se mai întâmpla din când în când fără intenția mea nu mi-am dat seama de modelul neschimbat al alegerii. 

Oricum, pornisem de la a mă lua prietenește în brațe pentru seara asta și am ajuns la a mă trage de urechi. Tipic ;) 

Deci e de bine, acolo voiam să ajung. Din ce în ce mai bine. Și e un bine conștient de data asta ceea ce-l face sensibil mai savuros. 

Azi venind la birou pe Poiana Narciselor, mi-am parcat mașina pe Șipotul Fântânilor. 

Și era soare afară și am zâmbit vreo jumătate de oră pe tema asta . . .