3 feet smaller

Trecând peste tristeţea profundă care mă cuprinde pentru că a fost nevoie să citesc pe blog la Sandra despre asta în loc să aflu live de la ea . . . . vin 3 feet smaller la Bucuresti!!
Să ne aducem aminte . . . la final de vară la castel.

9 februarie, la Fabrica.

Foarte tare!

şi asta a fost!

Gata, a venit în mod oficial vacanţa!

Blugii, cizmele şi balerinii sunt în fundul dulapului şi au revenit în forţă bocancii şi pantalonii de pârtie. Nu mai vreau să fiu 'fetiţă' decât dacă simt eu nevoia în următoarele săptămâni. Să nu mai aud că trebuie cămaşă şi spoială pentru că altfel arăt a 17 ani şi nu am 'poziţie de negociere' :))))

Sunt curioasă cum va fi anul ăsta. Anul trecut m-am surprins detaşată total de tot ce înseamnă viaţa în timpul anului. Am avut toată perioada aceeaşi conştiinţă pe care o aveam când era doar o vacanţă înainte de trimestrul al doilea sau de sesiune. Asta îmi doresc. Să nu fi fost doar creierul meu relaxat care s-a întors la modelul pe care îl cunoaşte cel mai bine ci să fie creierul meu relaxat destul de deştept încât să le lase la uşă odată ce dau shut down la calculator. Ţin pumnii . . . .

Nici nu am apucat să vă povestesc despre duminica trecută. În Poiană. Cu soare la Postăvaru şi centură de ceaţă în platou la Ruia. Noi eram deasupra, acolo unde trebuia să fim. Nu în oraş, la birouri, în moloz amestecat cu sare ci deasupra unde, cum e şi normal, întotdeauna bate soarele ;). Trebuie doar să-ţi mişti fundul de pe scaunul ăla şi să faci un efort. Ştiu că e clişeu ca metaforă dar, din când în când, varianta simplă e mai fericită decât o construcţie originală alambicată.

Sunt în faza cu lucrurile simple. Aşa e iarna. Iarna îmi dau seama că îmi dau lacrimile în maşină la 11 noaptea când mă întorc acasă şi ninge şi e linişte şi nu sunt claxoane şi toată lumea merge încet şi aerul ăla de curâţenie care chiar dacă durează câteva ore înainte ca zăpada să se facă moloz . . . . face toţi banii. Şi îmi dau lacrimile de cât de frumos e şi nu îmi vine să cred că e aşa.

Am recuperat duminica trecută ultimele 7 luni de alergătură. Într-o singură zi! Iarna e glob de sticlă. Vara e haos şi nebunie. Iarna mă adun cu acei câţiva şi nu mai aud nimic. E totul autentic, totul al meu, nu mai sunt bruiajele inerente anotimpului pe care toată lumea îl înţelege. Iar tripul meu e diferit de tripul cu sărbătorile al 'bruiajelor' din timpul verii, fără să le excludă, dimpotrivă.

Mă simt foarte în siguranţă!

Ne auzim cu urări după sesiunea scurtă de munte de azi şi mâine.

Ţipaţi, fraţilor! Ţipaţi!
Că doar, se ştie, ăla care ţipă mai tare şi vorbeşte mai mult are de departe întotdeuna dreptate . . . pentru ca debitul verbal este cel mai clar indice al inteligenţei observabil cu ochiul liber.

Nicio problemă. Vorbim în scris. Sau vorbim la volumul meu. Dacă pierzi ceva din cauza poluării sonore . . . nu e treaba mea. Eu am zis. Eram sigură că ai auzit! Vaaaai, adică nu ai auzit?!? :(

Eu nu mă iau la întreceri din astea. . . . cum ar fi să încep să argumentez la elemente de decor?

gata! :D

Voi vedeţi ce e afară?!
Ştiu că probabil vuieşte tot netul de posturi cu 'ninge, frate' dar originalitatea o supraevaluată câteodată. Iar eu chiar merit să mă bucur şi să scriu despre asta.

Am o lipsă de stare incredibilă când mă uit pe geam. Merită ceva chestia asta! Merită să mă duc să mă plimb printr-un parc, să-mi iau liber mâine, să mă duc să mă văd cu oamenii ĂIA.

Mai e un pic, pic, pic :D

terapie

Prin râs.

Eram supărată rău acum câteva zile. Şi voiam să urlu. Şi nu puteam.

Şi am zis că o fac până la urmă, că tot se laudă blogger că 3 easy steps şi ai blogul tău. Şi am dat sign out şi l-am făcut, şi am urlat cât m-au ţinut puterile.

Şi am urlat, şi am urlat şi am urlat.

Şi am dat publish. Şi am dat view.

Şi am dat peste profilul lui mărie cu aceeaşi pălărie tronând în dreapta urletelor mele.

Şi am intrat în panică. Şi am şters blogul.

Dar am râs o jumătate de oră după aia.
Deci s-a confirmat calitatea terapeutică.

Pe neaşteptate şi fără nici un motiv obiectiv . . . sunt foarte liniştită în seara asta.
E o senzaţie foarte mişto.
Vom lucra să o recreăm din ce în ce mai des.

Şi, paradoxal dar foarte previzibil, am un spor şi un randament la orice treabă aş face de nu-mi vine să cred.

Mai am 2 săptămâni şi o zi şi sunt în van cu 2 zile de roadtrip şi 8 zile de zăpadă înainte. Departe.

Iar astăzi a fost soare şi zăpadă cât casa în Postăvaru.

Vine perioada aia. Aia pe care o propovăduiam şi anul trecut pe vremea asta şi care de lăudată ce-a fost a decis să fie divă şi să se mai las aşteptată un an.

:)

cine ştie?

Vreau să mânânc peşte! Mi-e foarte poftă!
Cine ştie cum se găteşte uşor nişte peşte? (mai departe de tartine cu somon şi almette că aia nu e gătit)

Am reuşit să aranjez bucătăria şi să-mi iau un frigider şi s-au trezit în mine toate instinctele alea . . . . Sandra, mi-l dai şi mie pe Mădălin un weekend să mă înveţe stuff? :)

Deci my thoughts exactly!
Ce e mai tragic e că îmi recunosc şi o anumită doză de victimizare în evaluarea situaţiilor ăstora în care mă tot trezesc.

Încet încet ajung în punctul ăla. Am teoretizat prea mult şi prea multor oameni despre perioada de adaptare inevitabilă când treci de la şcoală-timp liber la muncă. Mie mi-a luat peste un an să găsesc echilibrul - să nu mai ajung acasă şi să nu mai am chef de nimic. Şi încă mai am momente în care trebuie să îmi aduc eu aminte că dacă mă ia lenea ajung la sfârşit de săptămână cu sentimentul ăla idiot şi frustrant că nu am de povestit nimic în afară de ce proiecte mişto am mai avansat la birou.

Şi încă mai am echilibruri de găsit şi stabilit. Şi lăcomii de controlat. Nici măcar de controlat că aia nu e natural şi duce tot la senzaţia aia de reţinere. De înţeles nu numai cu capul că, uneori, lucrurile au mult mai multă savoare pentru mult mai mult timp dacă sunt consumate în doze mici. Sau măcar mai mici :)

De fapt, sunt foarte bine. Mă plâng din când în când pentru că nu poţi evita să te laşi prins în concret şi în momente. Dar deasupra lor, totul arată exact cum vreau şi cum îmi trebuie să arate.
Mai am, e adevărat, de lucrat la finesses-uri dar ar fi plictisitor altfel . . . pe bune.

pe bune?

Amy Winehouse are 24 de ani?!?

mama ei de interacţiune online

Sunt in punctul în care vreau să urlu cât mă ţin puterile şi nu am unde! Doar atât, să urlu şi să nu mă abţin. Nu vreau feedback la urlete sau soluţii - pentru asta am oameni aproape.

Şi uite cum nu pot să urlu în status-uri că sunt pline listele de colegi sau oameni cu care lucrez sau persoane implicate în motivele urletelor. Nu pot să urlu pe blog că e citit de mulţi dintre cei de mai sus. Nu pot să urlu pe zidul de pe facebook, nu pot să urlu pe forum etc. etc.

Aşa că îmi rămâne a-mi urla frustrarea că nu pot să urlu . . .

doh!

Tocmai am reuşit să ard popcorn dintr-o pungă din aia de făcut la microunde în 2-4 minute. Din aia pentru proşti. Şi eu am reuşit să scot o pastă neagră şi aprox. 4 fulgi mâncabili.

Şi mă mai întreabă lumea de ce muncesc atât de mult în ultima vreme. Nu e evident?!? Altă şansă nu am în viaţa asta! :))))))

Cum să ard o pungă de popcorn pt microunde? :(