Monday, May 30

De unde e diferența asta enormă în activități și-n interese de timp liber? Oi fi așa de condiționată de loc? Mi-am dat seama că n-am mai stat seara cu laptopul și vinul în brațe omorând neuroni în fața ecranului de vreo 10 zile. Pare puțin. Dar era seară de seară. Așa de mare să fi fost clic-ul cu ieșit din scorbură că m-am dus în extrema cealaltă? 

Cred că statul la aer 70-80% din zi reorganizează un pic sinapsele. Mi se pare la distanță de ani lumină mahmureala petrecută în casă făcând gaură în canapea. Deși probabil au trecut maxim 4 luni. 

Nu-mi dau seama dacă e Brașovul, sau entuziasmul meu legat de muntele ăsta pe care-l găsesc întotdeauna acolo când mă uit în sus, sau oamenii din jur care au fundamental alte preocupari fiind la rândul lor condiționați de o viață în aer liber. Îmi dau seama că aș prefera oricând un picnic la apus într-o poeniță unei ieșiri la terasă. Chiar dacă îmi dau seama că iar îmi limitez universul la primul rând de oameni din jur. 

Și nu-mi dau seama cum o să ies din asta. Cum o să mai trec vreodată prin consumul de energie de a integra un alt om în acest film. Și leneșa din mine caută în jur continuu oameni care sunt deja integrați. Sau poate când mă va lovi îndrăgosteala o să am toată energia aia de consumat. Cu o forță perfect egală cu cea a îndrăgostelii. 

Dar până acolo, e prima oară în ani de zile când apuc să obeserv gagici mișto în jurul meu. Câte conversații și cafele și bârfe oi fi pierdut pentru că nu mă interesa să fac 2 pași într-o direcție necunoscută? Când mă iritau cumva oamenii noi și nu ieșeam din iritare decât dacă simțeam din context că e  una care va rămâne prin preajmă deci hai să văd cu ce se mănâncă. În rest, nimic. Să fiu atentă de acum încolo la semne când mă mai duc în direcția aia. Să nu fiu acum fluturaș până îmi fac culcușul comod aici iar după aia să mă duc fix înapoi în zona în care orice stimul exterior este apriori un zgomot neplăcut.

Și să învâț să stau singură. Nu cu încăpățânare ci cu drag. Să nu mai fie aproape orice propunere de activitate de grup cu prietenii preferabilă timpului petrecut cu mine. Să nu renunț la alergări pentru coversații. Să stau să mă gândesc serios la viitor. Și să nu mai fiu nazistă cu așteptările față de mine. 

Cut myself some slack. Traumele trec în timpul lor, crush-urile la fel, momentele de vulnerabilitate sau de prostie crasă nu sunt niciodată așa de 'așa ceva nu se face' cum mi le imaginez eu că sunt. Poate le judec eu decisiv la alții și de aia mi se par grave la mine. Cut other people some slack as well. 

Hai Mărie, că poți! :)

Tuesday, May 24

De câteva luni încoace mă tot surprind cu chef de scris. Cu poftă de dat drumul la gânduri pe 'hârtie' și văzut unde ajung. Nu știu de ce n-oi avea disciplina de a o face cu pixul pe hârtie. Cred că am început aici exercițiul și aici am prins drag de el. Scrisul personal rămâne legat de locul ăsta. Și a trecut îndeajuns de mult timp (wow, am verificat acu, 7 ani!) încât să moară google reader și locul ăsta să fie la fel de public ca un jurnal scris în agendă și ținut sub cheie în sertarul noptierei.

Habar n-am ce-am chef să scriu. Îmi lipsește acțiunea în sine mai mult. Și mai ales în ultimile luni, în locul ăsta nou care, pe bune, ar merita un scritor pe care să-l inspire :) Nu pot să-i ofer mai mult decât un suflet care se bucură sincer de el în fiecare zi, care încă rămâne rămâne fără suflare în fiecare dimineață când îl vede din nou. Sper să nu pierd mirarea asta niciodată. Fluturașii în burtă sunt binevenți și minunați indiferent ce-i cauzează. Se vor întoarce și cei născuți din îndrăgosteală. Dar acum îi iubesc pe ăștia.

Everything will be ok in the end, if it's not ok then it's not the end.
Words to live by. Pe care le cred. Sunt atât de convinsă că totul va fi bine. Nu bine, spectaculos chiar. Atât de convinsă că îmi pun câteodată problema că poate n-ar trebui să fiu atât de relaxată și încrezătoare. Că poate calmul ăsta mă face neatentă, leneșă în a depune efort în direcțiile care mă interesează,. Că poate pe limba lui o să pier.

Incredibil cât de repede se pot schimba lucrurile. Cum deciziile se țin lanț și poți în 6 luni să te trezești pe alt drum cu totul. Nu mai prost sau mai bun, asta n-am de unde să știu încă. Dar foarte diferit. N-am mai schimbat niciodată atâția piloni ai vieții dintr-un foc. Poate în Spania aia din 2004 dar acolo am știut întotdeauna că pilonii mă așteaptă drepți la locul lor până mă întroc. Acum simt mai permanentă situația. Sau poate o ard dramatic la ceas de seară pe ploaie.

Oricum, mă uit de când n-am mai scris și e clar. Am început o perioadă superbă din viață, m-am lăsat, s-a încheiat, îmi vine să mă apuc din nou. 7 ani, frate! Tot cu extremele mele fantastice. Ori gândim ori trăim. Poate îmi ies ambele de acum încolo, poate găsesc și eu mijlocul ăla între extremele care m-au sedus întotdeauna.

Orice ar fi, Pink Floyd merge fantastic când îți torni creierii pe foaie din terasa acoperită în mijlocul ploii torențiale.