banalităţi

112 sau numărul unic în caz de urgenţe care funcţionează pe baza unui filtru telepatic care le spune înainte de a vorbi tu cu ei dacă tu în momentu ăla mori sau ai mai putea aştepta o vreme.

2 noaptea, sâmbătă, muzica la maxim cu un etaj mai jos. Eu sunt printre cei care înţeleg, şi tot înţeleg şi tot înţeleg. E greu la bloc cu petrecerile, e şi mai greu vara când toată lumea e cu geamurile deschise şi termopanul sau lipsa lui este irelevant din punct de vedere al izolării fonice.

Dar totul până la un punct. Pus mâna pe teleon şi sunat la poliţie. Mi-am adus aminte de un post al lui Cosmin despre cum a reclamat terasa de sub el şi satisfacţia pe care a avut-o profitând de un drept pe care îl avem cu toţii şi totuşi, eu până sâmbătă nu am sunat în viaţa mea la poliţie.

Revenind, ferească Dumnezeu să suni la 112 că ţi-ai tăiat venele şi în timp ce vlaga te părăseşte şi lumina e din ce în ce mai puternică îţi dai seama că de fpat vrei să trăieşti. Sună în gol exact ca la serviciul de relaţii cu clienţi al Porche România. Stau şi mă gândesc cui dau mai mulţi bani şi deci, mă enervează mai tare că nu răspunde?

Într-un final, vorbesc şi aflu că poliţia română nu are ce face dacă există interfon şi eu nu ştiu numărul apartamentului. Bun, vine agent plutonier X, cu oareşce nod în gât îl invit în casă să audă cu urechile dânsului cum Gică o iubeşte pe Elena ca pe viaţa lui şi Elena e numai pă interes dar el o iubeşte şi aşa, pentru valoarea ei, mai puţin în cazul în care Elena şi-ar arăta valoarea şi altora.

Şi poliţia română nu a avut ce face. Regula de trei simplă cu 'dacă acum sunt în apartamentul xx la scara 1 şi ăia sunt în apartmanetul yy de lângă lift, etajul 7, scara 2, yy=?' nu a funcţionat. Iar eu eram cu creierii împrăştiaţi la ora 3 dimineaţa, sâmbătă, după ce fusesem trezită din somn exact la timp pentru a prinde recviem pentru un vis la televizor.

Singură în casă, cu manele pe fundal si Recviem pentru un vis pe ecran . . . uite o experienţă la limita normalului. Am avut senzaţia clară de comedie de situaţie frizând absurdul.

Şi uite aşa, muzica a continuat. Din cauza programei şcolare care ne învaţă pe toţi să rezolvăm serpişori şi limite dar habar nu avem să calculăm un procent şi o regulă de trei simplă. Şi a reacţiei mele întârziate datorată filmului de mai sus.

După 45 de minute, când eram deja sigură că agentul plutonier X nu este în faţa blocului făcând calcule ca să identifice numărul apartamentului, m-am culcat şi am visat, pentru a nu ştiu câta oară în ultimele luni, că am un copil. Nu mai înţeleg nimic.

Să fie o săptămână inetresantă!