gata!

A trecut maratonul. Acum bat din picior nervoasă că mi s-a luat adrenalina. Ale naibii substanţe care creează dependenţă.

Toamna se numără bobocii, nu? Păi lucrurile au ieşit fantastic. Într-o săptămână am finally casa mea, sunt tânără, am un job care-mi place de mor şi pe care-l fac foate bine, mi-am găsit motivele să push a little harder pentru acele momente în care uit cât de mult îmi place jobul, cuibul de viespi este mai înfloritor ca niciodată (chiar dacă ne mai poticnim din când în când), afară nu mai sunt 800 de grade deci m-am reîmprietenit şi cu corpul meu . . . şi lista continuă cu detaliile savuroase care susţin de fapt construcţia de mai sus.

Şi nu înţeleg de ce unii insistă să se lase condiţionaţi de miile de filme americane care te învaţă că fericirea vine doar după un moment culminant în care crezi că ai pierdut totul şi că orice fericire care nu e precedată de o astfel de vizită în abis nu este de dorit.

Şi că, snobi culturali cum suntem, odată ce americanii şi-au însuşit atât de perfect conceptul ăsta marketându-se ca landul în care fericirea este posibilă (vezi câinii cu covrigi în coadă şi the land of endless possibilities şi miile de filme de care ziceam mai devreme) şi nouă nu ne plac americanii că doar e la modă să nu ne placă şi nu vrem să facă ceilalţi copii mişto de noi . . . dintr-o dată a apărut semnul egal între fericire şi o faţă bronzată fără mimică ce dă pe afară de colagen.

La ce talent avem că complicăm lucrurile când vine vorba de coordonatele exacte a ceea ce ar fi fericire pentru fiecare - eternele 'stai să-mi termin ratele, stai să fac copilul ăla, stai să îmi iau casa, stai să termin cu lansarea aia' - pe atât mi se pare că le simplificăm cu judecăţi finale gen 'fericirea e ignoranţă' sau 'happiness is settling' etc.

Hai să fim serioşi! Sau să nu fim dar să mă lăsaţi în pace când vă apucă explicaţiile cu 'e un sentiment înşelător, ai grijă că nu-ţi dai seama când o să cazi şi de cât de sus'. Cât de formatat să fii în spiritul foamei care nu te lasă să te opreşti din alergat.

Mă rog, am ajuns departe de ce voiam de fapt să zic. Anume că sunt foarte bine, foarte nerăbdătoare să vină chestiile care ştiu că vor veni în lunile următoare şi alea care vor apare pe parcurs, foarte mândră că reuşesc din ce în ce des să zic 'nu' şi să scot neghina din spaţiul meu vital.

Toate astea fără să fi terminat ratele, fără să fi reluat antrenamentele la tenis de care zic de un an că mă reapuc, fără să fiu îndrăgostită nebuneşte de vreun făt frumos, fără să fiu partener, fără să ştiu exact unde plec la MBA, fără un copil, fără o casă pe numele meu etc.

Dar ieri dimineaţa m-am hotărât că ceea ce-mi trebuie ca să închei toamna cu un punct bine pus este un weekend prelungit la Barcelona - să mi se aşeze gândurile în locurile alea de unde a pornit totul. Sunt foarte, foarte, foarte curiasă cum ar fi arătat lucrurile dacă nu ar fi fost anul ăla. Numai faptul că m-am hotărât că plec mă linişteşte incredibil.