weee

De ziua copilului . . . direct în parc să mă joc şotron!

Nu-mi mai zice nimeni la mulţi ani de 1 iunie, nu mai primesc cadouri de Paşte iar bunica în loc de păpuşi îmi cumpără feţe de masă de 12 persoane să am când m-oi mărita.

Ia gata! Copilul din mine vrea să ia hipopotamul-metropotam acasă şi să-i dea biscuiţi şi lapte cald pentru adunarea asta.

Deci, da? Şotron, lapte gros, ţară-ţară vrem ostaşi. Aud? Adulţilor!

brown paper packages tied up with strings

Deeeeeeeci (ca să încep cu concluzia) nu ne place să lucrăm de acasă. Nu ştiu de ce folosesc pluralul. Revin la singular.

Vreau să se termine campania electorală. Nu mai suport să le văd mutrele de ciobani pe outdoor-uri cât casa în intersecţii unde din cauza lor (şi folosesc 'lor' ca nume generic pentru tagma politicienilor) trebuie să stau să mă uit la mutrele lor de ciobani câte 10-15 minute.

Vreau la mare! Am ajuns la mare. Am petrecut o duminică sindicalistă - mici şi bere pe o terasă comunistă pe malul mării. Ah......:)

Vreau să nu mi se oprească motoraşele acum că le-am repornit.

Vreau să nu-mi mai fie lene să încheg fraze - e mai uşor să scrii 140 de caractere pe twitter decât să compui un post. Totuşi, îmi place mai mult să compun fraze şi posturi.

Felicitări mie că lucurile pe care acum ceva vreme le acceptam ca fiind corecte dar mă forţam să le şi simt cum trebuie - era mai mult raţiune decât senzaţie - acum au reuţit să treacă bariera spre senzaţie pură. Diferenţa? Nu mă mai afectează anumite lucruri nu pentru că nu ar trebui să mă afecteze ci pentru că, sincer, nu îmi mai pasă mai departe de 'hmmm....păcat'.

Am găsit familiaritate în alt mediu decât cel familiar de atâta vreme. Ceea ce înseamă că se poate. Şi întotdeauna e bine să-ţi dai seama că 'se poate' ;)

Îmi place găselniţa Millenium Bank cu Lost pe Axn. Mă surprinde de fiecare dată când văd promo-ul. Că nu folosesc orice alt participiu care s-ar potrivi ci voiceover-ul spune: Serial regăsit cu ajutorul Millenium Bank. Implică pierderea serialului şi salvarea lui de eroul care este banca. Nu o să-mi fac cont la Millenium (cum nu o sa-mi fac cont nici la CEC deşi sunt fan declarat al rebrandingului) dar participiul ăla îmi atrage atenţia de fiecare dată. Deştept găsit!

Sunt foaaaaaaarte fericită că am terminat House MD. Nu mai aveam linişte de când m-am apucat. Începusem deja să mă plictisesc de a vedea 1000 episoade pe zi dar nu puteam să-l las. Bine că e gata. Continuăm să ne ţinem departe de seriale din astea - House a scăpat prin filtru dar nu se va mai întâmpla. Nu-mi mai recomandaţi seriale!!

Mi-am luat bicicletă şi teren de tenis de două ori pe săptămână and I haven't touched either yet :( Aştept în continuare presiune din exterior. Sandra? Tudor?

Gata :)

PS: De la mine pentru tine (videoclipul irelevant - ascultaţi doar): Scarlet Begonias.

n-am mai scris

N-am mai scris. Dar sunt în viaţa. Foarte bine în viaţă. Foate cu energie şi chef de viaţă. Se confirmă pentru a nu ştiu câta oară că eu funcţionez cel mai bine şi mai entuziast când sunt cu tooooate motoarele la maxim. Produc energie numai când consum energie. Iar fluturaşii de adrenalină combinaţi cu a vedea că ies lucruri din mâinile tale şi îşi iau zborul bate orice perioadă de calm, linişte şi împăcare.

Calmul, liniştea şi împăcarea sunt valoroase (şi vorbesc de mine aici, evident) dacă mă însoţesc ca muzica în surdină toată ziua şi se acutizează în 10 minute de bliss la sfârşit de zi când sunt eu cu mine.

All's well! :)

adrenalină

Au fost două zile în care m-am simţit la birou exact aşa cum mă simt când joc tennis. În care am avut satisfacţia aia a efortului productiv, mailul care se transformă în task îndeplinit comparabil cu încordarea urmată de mingea care trece fileul într-un lung de linie perfect pe care adversarul never saw it comming.

Mie chiar îmi place mult ce fac. Când nu-mi place este pentru că las lucrurile mici care nu-mi plac să îmi polueze existenţa săptămâni întregi pentru că refuz să mă apuc de ele.

Citeam dimineaţă la Dan despre generaţia de retarzi care suntem. Eu cred că n-ar trebui să mai fim. Eu cred că noi nu mai avem nicio scuză să consumăm aşa, fără discernământ şi fără direcţie într-o interminabiă cursă spre 'a avea şi aia'.

Noi am crescut altfel. Eu nu am nicio amintire despre marele şi conspirativ numitul 'Pe vremuri'. Nici una. Nicio lipsă motivată de sistem. Ci recompense şi pedepse date pe merit. Ştiu că nu e meritul meu ăsta ci al părinţilor mei. Probabil era şi sistemul băgat în câteva pedepse şi în materializarea recompenselor dar eu nu am ştiut niciodată.

Mă rog, irelevantă partea asta.

Eu cred că e exclusiv o chestie de alegere. Cât te înhami la corporaţie, câte rate îţi faci, cât stai la muncă, cât te consumi şi te amărăşti din cauze diverse, Pipera sau Drumul Taberei, "conferinţe la guvern sau grătare la Snagov", dacă dai banii pentru viitor sau pentru prezent etc.

E normal să mă amărăsc când nu-mi iese ceva la birou dacă îmi place ce fac şi fac cu plăcere şi ţin la chestia aia. Exact aş cum mă amărasc dacă plouă şi nu pot să mă plimb cu bicicleta sau să ies în parc să joc badminton. Nici una dintre cele două nu valorează mai mult la scară universală. Nu e nici una dintre acţiuni mai nobilă, nu?

Cred că depinde foarte mult de ce generaţie vorbim. Pe mine încă nu mă arde casa în care să-mi cresc copii sau fondul de pensie. Sunt la vârsta la care sunt nemuritoare. La vârsta la care banii se duc pe prezent, pe 'acum'!

Habar nu am dacă peste 10 ani nu o să prefer un metru părtat de iarbă în faţa unei case ca alte mii în suburbie în loc de a tremura că-mi calcă cineva copilul pe stradă. Ştiu că riscuri există peste tot, bla, bla, bla . . . . dar am mari dubii că, părinte fiind, eşti atât de raţional când vine vorba de lumina ochilor tăi. Sincer . . .

Habar nu am de ce oamenii ăia au ales aşa. Şi probabil mulţi au ales mânaţi de 'hai să adunăm, să adunăm, să adunăm, să avansăm, să avansăm'. Dar stau frumos la mine în garsonieră în chirie în centru şi nu am cum să ştiu cum e în locul unei Mării la 30 de ani care vrea un copil şi s-a săturat să se certe cu administratorul.

Hahaha..am folosit exemplul cu copilul un pic cam mult. Hmmm....:))))

Mă rog.

Dane, cred că sunt mai multe 'capcane' ca niciodată şi, nu numai atât, e mai uşor ca niciodată să cazi în ele. Mi-a plăcut mult postul tău ;)

Trebuie să învăţăm să spunem: "Nu vreau meniu mare chiar dacă e doar 1 ron în plus":)
Că eu cred sincer că de la asta porneşte.

doar o dată

Tata este printre puţinele persoane care îşi permite zilnic luxuri de genul somnului de după-amiază, a nu aştepta pe nimeni mai mult de 5 minute peste ora de întâlnire stabilită, şi a nu se mai întâlni niciodată cu tine dacă ai întârziat o dată. Şi când spun 'îşi permite' vreau să spun că îşi permite el lui, nu că e bill gates şi se ajunge la el cu audienţă. Dimpotrivă.

Şi de la el am asta. Ajunsul tot timpul cu cel puţin 10 minute înainte de ora stabilită, stresurile când nu apuc să fac ce a zis, acţiunile pe care le duc la capăt pentru ca am promis chiar dacă situaţia s-a schimbat între timp.

M-a scuturat tata aseară în felu-i caracteristic . . . că începusem cu discursul 'hai că nu e mare lucru'. Ei bine, otrava vine din afară. Din momentul în care ajungi la raţionamentul 'pai toată lumea o face'.

Mi-am adus aminte aseară vorbind cu tata că acum vreo 2 săptămâni m-am surprins pentru prima oară întârziind cu bună ştiinţă la o întâlnire. Cu raţionamentul 'oricum eu ajung tot timpul la timp, nu o să se supere nimeni, i-am aşteptat pe fiecare în parte cel puţin o dată, e doar odată, nu se pune'.

E doar odată, nu se pune! Exact aici e otrava! În acest 'nu se pune'. Că e doar o hârtie în plus pe jos, doar un stop trecut pe roşu, prima şi ultima oară când mă urc băut la volan, singura dată când nu mă protejez, singura dată când fur etc etc. Sursa tuturor problemelor noastre este acel 'hai că o dată nu se pune'.

Ei bine, o dată este de ajuns să iasă foarte foarte prost. Şi unele dintre consecinţe chiar sunt doar odată dar 'se pun' al dracului.

promit

Îmi promit eu mie acum, în scris, pe internet deci pt. forever . . . că indiferent de cât o să internalizez toate teoriile de time management şi de prioritizare şi de împăcare cu prioritizarea şi cu renunţarea la diverse lucruri . . . nu o să zic niciodată 'fac aia' unei terţe persoane şi să nu o fac sau să nu anunţ că o fac.

Indiferent de priorităţile mele. Când zici că faci ceva ori faci ori anunţi că nu mai faci. Evident, doar dacă a face sau a anunţa că nu faci nu este o prioritate. Moment în care măcar terţa persoană ştie cum stă.

Aş vrea să simtă toată lumea cum miroase iarba proaspăt tăiată după ploaie. Aş vrea să le pot da conexiunile pe care le fac eu când simt mirosul ierbii proaspăt tăiate după ploaie. Şi să se bucure că pentru prima oară după 10 ani avem . . . primăvară.

Într-o altă notă . . . aş vrea să se termine odată cu discursul 'uaaaa, ce i-a tras-o realitatea antenei' şi să ne uităm un pic la nivelul pretins al celor două trusturi şi la calitatea acţiunii. Lăsând deoparte etica, nu poţi să vrei să stai cu zeii la masă şi să bei ambrozie dar la pauză să tragi comeseanul sub masă să-l iei la pumni în noroi. Pretenţii de watchdog ai societăţii civile şi acţiuni de patron buticar pe trotuarul din faţa pieţei Moghioroş.

De aia o să intre 'Becali' în parlament. Pentru că încă ne impresionează 'şmecheria' şi strecurarea. Un cuţit pe la spate e un cuţit pe la spate, indiferent de inteligenţa loviturii sau de cât de aurită este rama. De aia gentlemen-ii preferau duelul.

Am dat shutdown la social zilele astea. M-am trezit cu acuza: 'Te băbeşti!', sâmbătă seara după un 'n-am chef, dacă îmi vine vă sun mai încolo'. A intrat pe o ureche şi a ieşit pe celaltă până când s-a terminat seara filmelor poliţiste pe AXN :)) şi mi-a revenit în urechi.

E genul de frazare care acum un an m-ar fi scos din casă indiferent de stare. Din categoria 'eşti fraieră că o iei personal!' sau 'nu eşti caterincă!' sau 'doar nu pleci acasă acum?!' etc. - toate acele lucruri pe care ţi le aruncă prietenii dragi sau mai puţin prietenii ca să blameze un anumit tip de comportament - uneori cu cele mai bune intenţii, ca 'te-ai băbit'-ul de sâmbătă, şi uneori cu indiferenţă şi interes mimat de dragul imaginii de succes pe care o inspiră masa plină de meseni.

Mă rog, nu aici voiam să ajung. Ci la faptul că perfecţionez 'nu'-ul. Şi nu e vorba nepărat 'nu' - perfecţionez asumarea lui. Nu mai am urmă de senzaţie că am dezamăgit sau încurcat planuri sau 'vai de mine o să mi se ducă vestea că nu sunt de party'. :))))) Toate senzaţii care oricum erau bombastice la mine în cap şi fără nicio legătură cu realitatea.

Cred că, e fapt, e un complex de superioritate mascat sub acest 'nu contează că eu nu am chef, vreau să fie toată lumea fericită şi asta e important' - pentru că abordarea de mai sus implică că lumea nu e fericită dacă eu nu vin sau nu mă ţin de cuvânt sau nu râd la o glumă sau nu mai beau şi a nşpea bere.

Şi ce e cel mai bine, de fapt, e că sunt foarte atentă la mine. Că mă uit cum funcţionează şi chiar dacă nu reuşesc încă să fac tot timpul diferenţa între momentele în care chiar vreau ceva şi cele în care raţionamentul de mai sus mă împinge să vreau . . . măcar mă înţeleg mai bine cu mine de când nu mă mai forţez.

Şi dacă o să-mi ia un an în care voi dori constant să stau în casă şi să zic 'nu' - tot e un super deal dat fiind de câte ori am făcut chestii fără vreo înclinaţie specială către ele.

Nu mai ştiu cine râdea de mine că fac şi acum exact cum fac la fiecare început de relaţie - dispar o săptămână-două de pe planetă :))) Nu e chiar aşa. De data asta am uşile deschise şi rezerva de vin completă, am redescoperit cât de drag îmi e să gătesc pentru oamenii pe care-i iubesc . . . orice numai nu mă scoateţi din zona mea de confort . . . e prima oară când o am.

Şi mă bucur maxim de sentimentul de 'abia aştept să ajung acasă' după ani în care preocuparea principală a fost să amân pe cât posibil momentul într-o alergătură continuă după acţiuni şi foame de oameni.

Posibil ca două extreme combinate să dea un echilibru perfect. Momentan mă bucur de extrema asta nouă.

Chiar există momente perfecte. Mă enervez cumplit când îmi dau seama că alerg după alea exterioare şi nu le mai văd pe alea simple.

Am stat atât cu capul şi cu inima în casa asta în ultima săptămână că mă ia literlalmente cu fluturaşi şi fericire când deschid uşa de la intrare şi văd, pe rând, canapeaua verde, măsuţa cu lalele şi 'biscuiţii' mei coloraţi pentru pahare, beanbag-ul roşu, beanbag-ul galben contrastând perfect cu covorul mov.

Azi am intrat şi primul lucru a fost să deschid larg toate geamurile. Apoi să aprind lampa de hârtie, apoi lumânarea mare de la Ikea - lumină galbenă, caldă, într-un spaţiu mic. Nu mai suport neoanele, oricât de la fel de galbenă ar fi lumina . . e ascuţită cumva.

Şi tună şi fulgeră şi vaza verde cu lalelele mele bătrâne cumpărate 21 cu 50 de mii, care probabil vor muri in 3 zile dar care arată cumva mult mai reale decât orice flori nobile perfecte sau lalelele proaspăt culese şi perfect drepte . . deci vaza stă perfect pe biscuitele ei negru.

Şi merg în loop Cabron şi Dosed şi Universally Speaking.

Şi tocmai am primit mesaj pe torrente că mi-a uploadat ceva singura cerere făcută vreodată acolo. Secretary. L-am cerut şi pe blog de câteva ori. Se downloadează chiar acum.

Şi e curat şi totuşi nu e. E curăţenia aia pe care am visat-o tot timpul în casă la mine pe vremea când visam la casa mea: e o curăţenie locuită. Cu o oglindă încă în ţiplă rezemată de perete cu o geantă agăţată de un colţ. Cu un uscător de rufe cu 2 perechi de blugi ascuns în spatele perdelei semi-transparente. Cu o pereche de balerini care au căzut şi rămas lângă pat formând un unghi de parcă s-ar pregăti pentru poziţia 3 de la balet.

Şi e coloraaaaat :) Şi e plin de nimicuri perfect utile ;) Şi nessul meu nu mai e în borcanul de Jacobs ci într-o cutie portocalie.

Nu pot practic explica senzaţia. De parcă m-ar mângâia pe cap mâna aia care vrei de o viaţă să te mângăie pe cap. De parcă aş fi în mijlocul unui moment din ăla perfect de film . . . ştiţi...alea cu pauza perfect calculată şi sincronizarea la miime . . . de parcă aş fi într-un moment din ăla dar uitându-mă la el cu ochii de 'Hai frate că n-are cum să fie chiar aşa!'. Cu toate că mi se întâmplă mie. Foarte ciudat :))))

Uite aşa arată iar astea vin zi de zi doar că mă pierd eu în tot felul de chestii. Alerg de nebună după momente nu cumva să pierd vreunul iar ăsta mi-e la îndemână în fiecare sfântă zi (cu tunete, ce-i drept :)) dar oricum . . . se înţelege unde bat).

Slavă domnului că a fost conjunctura de aşa natură încât să nu apară propuneri şi tentaţii la sfârşitul zilei de lucru. Că mă ştiu şi încă nu sunt sigură că sunt în punctul în care să zic 'nu mersi, nu ies, mă duc acasă să mă bucur de universul meu perfect personal'.

Încet încet se schimbă cărările umblate. Şi chiar dacă nu ştiu să le schimb altfel decât ieşind cu totul în decor .. . la un moment dat o să se echilibreze balanţă şi de abia atunci . . . :)

obiceiuri de consum

Mi-am adus aminte de Sandra, care în mijlocul uneia din multele sesiuni de 'wtf? nu mai vreau! gata! ce se întâmplă! Aaaaaa!' mi-a zis la un moment dat senină . .. 'cred că am găsit problema' şi mi-a dat copy paste din profilul de pe blogger:

eu sunt eu. îmi plac toate la inceput. îmi plac puţine la o lună după, dar alea care au rezistat până acum sper să-mi placă toata viaţa.

Nu intenţionam deloc să fiu atât de insightful când l-am scris :)))

N-are nicio legătură cu răbdarea de fapt. Cred. Mă plictisesc de lucruri după o lună pentru că nu filtrez delooooooc chestiile după care să mă entuziasmez. Văd un pic de sclipici şi proiectez imediat aisbergul de îngheţată de sub piuneza de zahăr ars. Şi e normal ca uneori să nu fie îngheţată sau să fie îngheţată de vanilie (bleah) sau să aibă ace de gheaţă în ea. Şi atunci când chiar dau de îngheţata proiectată (v-am mai explicat că eu şi norocul suntem prieteni la cataramă). . . este exclusiv vina mea că o mănânc hulpavă şi mi se face rău.

Când mă gândesc câte chestii drăguţe şi mişto am lăsat fără şansă după o lună de consum excesiv. Pe modelul....nu mai pot mânca clătite de vreo 7 ani. Pentru că am învăţat într-o vară la ţară şi timp de 2 luni am făcut şi mâncat în fiecare seară înainte de desene animate. Mi se face rău numai când îmi aduc aminte. Iar clătitele nu sunt rele. Deloc. Doar că luând-o razna atunci . . . nu ştiu când o să mai savurez o clătită cu gem de prune.

Hmmm . . . dispoziţia mea e de fapt mult mai solară decât se poate înţelege din ultimele posturi. E foarte bine că se schimbă lucrurile şi e foarte bine că mă uit în mine şi ştiu, măcar în proporţie de 50%-60%, ce se întâmplă cu mine ;)

lecţia: răbdare

Mă uit la mine în ultima perioadă şi nu mai am răbdare de nimic şi de nimeni. Oricum am stat prost tot timpul la capitolul ăsta :) dar parcă acum e ca niciodată.

Am început să mârâi la oamenii din jur în cele mai familiare şi calde şi aproape mie contexte. În zonele mele de siguranţă.

Iar mârâitul mie mi s-a părut întotdeauna gestul ăla pe care-l fac câinii care se ascund sub maşină ca să te muşte şi ăia care sar să muşte şi după aia fug. Adică ori muşti şi urli şi scoţi din tine ori pleci. De ce naiba stai şi mârâi?

Nu mai am răbdare de nimic! Şi nu e la modul 'toată lumea a luat-o razna şi nu-i mai suport'. Eu am luat-o razna. Mă surprind iritată de orice discuţie prelungită, orice joc de societate prelungit, orice serial mai lung de 25 de minute, orice conversaţie pe messenger mai lungă de 20 de linii.

Aurei mele nu i se mai vede culoarea. E furtună de nisip şi nu se mai vede draga de ea. Deşi ştiu clar că e acolo.

Am ajuns să fiu bine, happy, răbdătoare şi liniştită numai cu mine. Ceea ce este opusul a cum funcţionam până acum şi nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Mă trezesc constant vrând să fug în lumea mea frumoasă de acasă. Şi o să merg cu impulsul o vreme . .

Eh . . .chinurile facerii, renaşterii sau cum i-o spune. Teoria Sandrei cu naşterile din cursul vieţii, care sunt la fel de cu freamăt şi panică şi 'de ce mă luaţi din locul meu cald şi frumos', mi-e cel mai aproape în momentul ăsta. Doar că mă simt deja cu vreo lună peste termen.

The Shins - New Slang

studenţie!

Ultimele zece zile au fost mai studenţie revived decât toate weekendurile la mare si munte cu beţie şi timp liber şi uitat de tot.

Pentru că să te duci la mare şi să nu te gândeşti la nimic poţi să faci toată viaţa indiferent de ce se întâmplă în timpul săptămânii. Şi tocmai din cauza muncii, cum prindem mai mult de 2 zile libere consecutive cum ne arde să plecăm undeva.

Să stai zece zile in Bucureşti şi să nu ai NIMIC de făcut este cu adevărat studenţie!

Şi cât m-a ars şi pe mine să fug . . . să fiu si eu unul dintre zecile de mii de români care iau cu asalt *insert orice locaţie din România şi împrejurimi*. M-am speriat de oameni şi de frig. De faptul că în fiecare an mă duc de 1 mai la mare şi îmi jur că nu mă mai duc niciodată de 1 mai la mare. Şi de fiecare dată vine 30 aprilie şi se trezeşte toată vara în mine şi iar vreau să fug.

Aşa că am reuşit să rezolv casa . . să mai împletesc nişte crenguţe la cuib să-mi întăresc spaţiul personal. Am reuşit să mă plimb pe Calea Victoriei - că tot eram obsedată privind din maşină în drum spre sau întorcându-mă de la întâlniri de cine sunt oamenii ăia care se plimbă miercurea la prânz pe calea victoriei.

Şi azi tocmai mă uitam pe site-ul Festivalului de Film European gândindu-mă ce m-aş duce şi ce tare a fost anul trecut că am avut pass la tot festivalul . . . şi la 10 minute după am primit invitaţie la Gală. Mulţumesc! :*

Deci da! Am descoperit leacul tinereţii! Că de fapt ăsta este luxul studenţiei (privit aşa, post factum . . . nu-mi vine să cred că au trecut 2 ani de când am terminat). . . să nu faci nimic! Să nu alergi să faci lucruri pentru că ştii că dacă nu le faci astăzi poţi linişti să le faci mâine, sau poimâine, sau luna viitoare . . . că oricum nu ai nimic bătut în cuie de făcut. Ahhhh...... :D

M-am trezit gândindu-mă zilele astea că am chef de scris.
Acum aş scrie dar în acelaşi timp m-aş culca. Nu-mi place că nu mă mai trezesc dimineaţa în weekend-uri şi am senzaţia că pierd ziua. Paradoxal. Acum câtevă săptămâni mă plângeam că nu mai pot să dorm până la 12.

Nu mai vreau să mă închid în case sau în cluburi sau în baruri. Ţopăie primăvara în mine. Dar încă nu e de stat afară toată noaptea. Alt paradox. Mă plâng de 5 ani că nu mai avem anotimpuri şi acum, în prima primăvară care se apropie un pic de cum ar trebui să arate o primăvară (fără 40 de grade în aprilie ca în anii trecuţi), eu aş vrea să fie totuşi mai cald ca să pot sta afară noaptea.

Dar mâineeee :), mâine continuăm glorios curăţenia începută astăzi. Filtrarea fiecărui obiecţel din casă în vederea aerisirii spaţiului inundat de detalii drăguţe decorative.

Şi poate nişte Ikea. Acum cât e suportabil. Acum cât nu o să mă simt furnică în magazin.

Iar scriu posturi cu 'azi m-am trezit la 10 şi mi-am făcut o cafea'. Dar aveam chef de scris şi sinapsele nu aveau chef de mine aşa că . . . aia e! :) Somn uşor!