Am dat shutdown la social zilele astea. M-am trezit cu acuza: 'Te băbeşti!', sâmbătă seara după un 'n-am chef, dacă îmi vine vă sun mai încolo'. A intrat pe o ureche şi a ieşit pe celaltă până când s-a terminat seara filmelor poliţiste pe AXN :)) şi mi-a revenit în urechi.

E genul de frazare care acum un an m-ar fi scos din casă indiferent de stare. Din categoria 'eşti fraieră că o iei personal!' sau 'nu eşti caterincă!' sau 'doar nu pleci acasă acum?!' etc. - toate acele lucruri pe care ţi le aruncă prietenii dragi sau mai puţin prietenii ca să blameze un anumit tip de comportament - uneori cu cele mai bune intenţii, ca 'te-ai băbit'-ul de sâmbătă, şi uneori cu indiferenţă şi interes mimat de dragul imaginii de succes pe care o inspiră masa plină de meseni.

Mă rog, nu aici voiam să ajung. Ci la faptul că perfecţionez 'nu'-ul. Şi nu e vorba nepărat 'nu' - perfecţionez asumarea lui. Nu mai am urmă de senzaţie că am dezamăgit sau încurcat planuri sau 'vai de mine o să mi se ducă vestea că nu sunt de party'. :))))) Toate senzaţii care oricum erau bombastice la mine în cap şi fără nicio legătură cu realitatea.

Cred că, e fapt, e un complex de superioritate mascat sub acest 'nu contează că eu nu am chef, vreau să fie toată lumea fericită şi asta e important' - pentru că abordarea de mai sus implică că lumea nu e fericită dacă eu nu vin sau nu mă ţin de cuvânt sau nu râd la o glumă sau nu mai beau şi a nşpea bere.

Şi ce e cel mai bine, de fapt, e că sunt foarte atentă la mine. Că mă uit cum funcţionează şi chiar dacă nu reuşesc încă să fac tot timpul diferenţa între momentele în care chiar vreau ceva şi cele în care raţionamentul de mai sus mă împinge să vreau . . . măcar mă înţeleg mai bine cu mine de când nu mă mai forţez.

Şi dacă o să-mi ia un an în care voi dori constant să stau în casă şi să zic 'nu' - tot e un super deal dat fiind de câte ori am făcut chestii fără vreo înclinaţie specială către ele.

Nu mai ştiu cine râdea de mine că fac şi acum exact cum fac la fiecare început de relaţie - dispar o săptămână-două de pe planetă :))) Nu e chiar aşa. De data asta am uşile deschise şi rezerva de vin completă, am redescoperit cât de drag îmi e să gătesc pentru oamenii pe care-i iubesc . . . orice numai nu mă scoateţi din zona mea de confort . . . e prima oară când o am.

Şi mă bucur maxim de sentimentul de 'abia aştept să ajung acasă' după ani în care preocuparea principală a fost să amân pe cât posibil momentul într-o alergătură continuă după acţiuni şi foame de oameni.

Posibil ca două extreme combinate să dea un echilibru perfect. Momentan mă bucur de extrema asta nouă.