pedepse

Eu nu înţeleg de ce poliţiştii, în filme sau seriale, insistă să deturneze asasinii de la sinucidere atunci când asasinii asta vor. E atât de mare dorinţa de a-i pedepsi conform legilor oamenilor pentru păcate făcute împotriva oamenilor? Sau e respectul pentru orice viaţă umană care-i mână în a-i convinge să lase armele jos?

A se nota că întrebarea asta apare după mult prea mult Criminal Minds şi CSI, deci practic e interogaţie despre viaţă bazată pe cum arată viaţa în filme.  

Revenind, mie mi se pare un deal ok ăla cu asasinul moare-poliţia scapă de el. Cu rezerva că m-a ferit Dumnezeu de a avea vreodată vreo miză în chestii de genul ăsta. Nu-mi dau seama dacă, supravieţuind vreo victimă, nu preferi să fie ăla în puşcărie chinuindu-se, decât mort şi absolvit de consecinţe. Vai ce gânduri la ceas de seară . . . . 

Anyway, tocmai am terminat un episod de CSI NY în care schizofrenicul (deci bolnavul mintal) care a omorât 3 oameni vrea să se sinucidă de regret şi durere şi este convins să nu facă asta - ci să intre în închisoare pentru nu ştiu cât timp. Particularizând pe cazul ăsta . . . De ce? De ce să nu laşi omul să moară ci să-l trimiţi la un psihiatru care să-l facă bine astfel încât să trăiască restul vieţii în închisoare ştiind că a fost/este un monstru. E mai uman? De fapt, e o dovadă de umanitate faţă de el sau e o dovadă de umanitate faţă de noi, restul (dacă nu credem că cel care greşeşte atât de tare e pedepsit ne ducem pe apa sâmbetii ca societate)?  

Uitaţi-vă şi voi despre ce am ajuns să scriu şi la ce ore :)) Dar îmi tot trece prin cap întrebarea asta de ceva vreme. Iar, cu rezerva că nu ştiu cum e în viaţa reală, întrebarea apare bazat pe ce situaţii construiesc scenariştii serialelor de succes din State. 

Mi-am dat seama că How I met your mother este singurul serial la care mă uit care nu implică omor (CSI), criminali în serie (Criminal minds), extraterştii care vor să ne căsăpească (Stargate SG-1), extraterştrii care vor să ne mănânce (Stargate Atlantis) sau boli mortale improbabile (House). 

Posibil ca soluţia să fie într-o mai optimistă alegere a tipului de media la care mă expun :)

linie

Acum fix un an eram în săptămână de tranziţie. Acum un an pe vremea asta deveneau posibile toate lucrurile ireal de frumoase care s-au întâmplat anul ăsta. Nu că le-aş fi ghicit de pe atunci. Dar la cât de haos şi încâlceală este în general când e vorba de cauze şi efecte e foarte mişto când poţi izola exact decizia care a dus la desfăşurarea evenimentelor. 

Şi pot să merg şi mai departe de atât. Ştiu că şi la decizia aia de a pleca de unde eram a contribuit consistent altcineva. Şi simt de câteva luni nevoia să-i mulţumesc. Că n-aş fi avut, atunci, încredere în mine să-mi iau lumea în cap dacă n-ar fi făcut şi el parte din ecuaţie. Şi o să-i mulţumesc :)

bec

Eu aş monta camere de luat vederi pe parbrizul şi luneta ambulanţelor şi aş amenda cu suspendarea carnetului toţi vitejii care nu se dau deoparte sau se aruncă în spatele ambulanţei să fenteze coloana. 

De banii din amenzi o scoţi de câteva salarii medii pe economie să plăteşti oamenii care stau toată ziua să se uite pe filme.

Şi nici nu e nevoie de tehnologie CSI de captura&zoom şi alte d'alea - de ajuns să-l arzi să-l usture pe ăla care a sărit primul din coloană în fundul ambulanţei ca, încet încet, să nu mai sară niciunul. 

Mă gândeam şi io aşa . . 

luni

Ei şi . . . cât a mai trecut de când iar am zis că scriu şi n-am mai scris? Incredibil. Dintre toate lucrurile pe care vreau să le fac şi nu ştiu cum, domne', nu apuc să le fac, blogul începe să se distanţeze în capul listei. Uffff.

Mă enervează că în ultima vreme am avut imbold-ul de a scrie aici numai când aveam de 'dat afară' mizerii sau mici enervări zilnice. Şi este atât de nu-ce-vreau-eu-să-fac-pe-blogul-ăsta! Aici e colţul meu de soare.

Ori mi s-a modificat mie modul de abordare al vieţii (nu prea cred) ori mi s-a modificat modul de împărtăşire a ceea ce mi se întâmplă.

E foarte interesant cum e cea mai fericită perioadă din viaţa mea (pe absolut toate planurile) şi totuşi nu-mi vine să povestesc decât acel 1% de chestii enervante care apar inevitabil (că de n-ar apare, s-ar chema că sunt high de 6 luni nu că sunt fericită pe bune). 

Anyway, afară e cum e. Eu vreau să-mi fac un şodou - recomand din toată inima, e din zona aia de Prilej de răgaz (vai cât îmi place campania Napolact) cu arome de vacanţă la bunica. 

Îmi vine să zic că vreau să plec undeva dar nu mi-e clar dacă asta îmi lipseşte acum. Poate doar siguranţa unor mecanisme. Iar e perioada de tranziţie de la una la alta, cred că e doar o problemă de a mă 'aşeza' în situaţie' (şi problemă e mult muuuult spus).

All's well that begins well :)

logistică

Poftim cum am zic că mă reapuc şi a trecut mai mult de o săptămână şi nimic. Este incredibil cum mă gândesc zilnic să scriu şi totuşi nu ajung. 

Nu-mi vine să cred ce rezistenţă opune inerţia.

Oh well, am rezolvat o mică problemă logistică. De când mi-am mutat tot pe alt cont google rămăsese numai blogger-ul asociat lui marieeeeee şi era complicat cu sign out/sign in. Cu cât stau pe net de 5 ani vă vine să credeţi că de abia AZI mi-a trecut prin cap să intru cu marieeeeee şi să invit noul cont de google ca autor la blog?!? Problem solved! Să vedem câtă 'vină' a purtat logistica în pauza prelungită :)

pietricele

A naibii treaba asta cu re-apucatul. 

Mi-a luat nişte luni (n-o să mă uit acum exact când am trecut ultima oară pe aici) să re-deschid fereasta asta. Şi nu din lipsă de tragere de inimă. Nici din lipsă de drag de scris. De fapt, nici nu mi-e foarte clar de ce. Anyway . . . 

Mi-a trecut prin cap cel puţin de 2 ori pe săptămână să scriu, mi-a lipsit exerciţiul, defularea, chicotitul. Dar cu cât trecea mai mult timp de la ultimul post cu atât simţeam că revenirea trebuie să fie marcată de ceva. Pe naiba! Am tot zis că revin odată cu toamna, că revin odată cu angajarea, că revin odată cu berzele că revin odată cu cei plecaţi prin concedii . . şi uite aşa. Am avut idei de articole lăsate baltă pe principiul 'nu poţi să te re-apuci ca şi cum nu te-ai fi lăsat'. Era nevoie de un prim post de re-intorducere ca să pot scrie apoi ce voiam să scriu de fapt. Şi tot aşa . . . 

 Am terminat prin a mă re-apuca odată cu o bună zi în care chiar am avut chef să mă re-apuc şi mi-am asumat această mini-tiradă total lipsită de fir logic şi sens dar cu mare semnificaţie mare pentru mine - poftim noul punct de început. Mi-am satisfăcut nevoia de 'tranziţie' (nu că ce urmează ar fi diferit în vreun fel de ce era înainte) şi de acum pot să mă re-apuc liniştită de scris.  

. . şi efectele lor

Mi-a imprimat tanti de ieri din autobuz aşa o dispoziţie de copil. De pas ştrengăresc în drum spre şcoală primăvara când ştiu că mai am o lună până la vacanţa de vară şi toate mediile aproape încheiate  :)

Apropo de senzaţii fizice care te teleportează în momente - am lăsat 'poşetele' şi genţile mari de umăr acasă azi ş-am plecat cu ghiozdanul! Cu ghiozdanul pus frumos pe ambii umeri ca atunci când mi-l făcea mama, nu aruncat pe un umăr în spirit de emancipare copilărească că ai făcut 14 ani deci eşti matur :))) Vai ce mare mi se părea că sunt când am renunţat la ghiozdan pentru mape şi genţi :)))

Pe bune, încercaţi. Senzaţia fizică a ghiozdanului pe umeri (nu rucsacul de 7-10 kg cu bagajele de vacanţă), ghiozdanul cu greutatea echivalentă a 5 manuale şi 5 caiete şi un penar este fix ca atunci când Picard apasă pe insigna din piept şi zice Engage.

Am venit până la birou pe jos cu un vibe de parcă tocmai aş fi făcut de 9.50 la teza la mate :D

momente

Azi în autobuz tanti de lângă mine m-a întrebat în ce clasă sunt. În timp ce-mi ieşea răspunsul pe gură ”am terminat facultatea acum 3 ani” îmi dădeam seama cam cum îi va suna ei. După ce se uitase, evaluase şi decisese că sunt încă la liceu. Evident, reacţia a fost un fulgerător şi demult nemaiauzit ”Eşti obraznică!”. N-am mai auzit apelativul ăsta, altfel decât în filme porno :)), de vreo 14 ani.

People skilled and all am îmbunat-o (şi fără buletin, m-a crezut pe cuvânt!) ş-am aflat că azi s-au dat tezele cu subiect unic - voia să mă întrebe ce-am făcut la examen şi dacă au fost subiectele grele că are şi ea o fată care dădea azi. Draga de ea . . .

Dar când m-a întrebat m-a bufnit pe dinăuntru un râs atât de drăgălaş . . .  şi nu-mi aduc aminte să fi râs vreodată în sinea mea drăgălaş. 

Încă o primă dată drăguţă de trecut la activ. Mă distrează asta cu a contoriza şi senzaţiile :P

acasa

N-am pus degeţel pe calculator de fix 20 de zile. Ar fi fost şi culmea, în paradis fiind.

N-am cum să povestesc Tailanda, insulele, zidul de corali, marea, liniştea de mormânt viu de la 10 metri sub apă. A fost prima oară în viaţă când un peisaj, altul decât alea de la 3500 de metri care vin oricum cu o istorie şi tone de subtext, mi-a tăiat genunchii. Greu să-mi taie natura genunchii fără zăpadă la orizont ;)

Însă revelaţia genială, paradoxal, a venit la întoarcere. 

Când chiar şi venind din paradis - nu de la rău - ţi-este drag să te întorci acasă (nu dor, nu familiaritate, nu entuziasm la vacanţa care va urma, pur şi simplu drag de 'acasă') - abia atunci îţi dai seama cu câtă grijă şi noroc ţi-ai construit contextele de zi de zi, cât de spectaculos de frumoase sunt şi că ele înseamnă, de fapt, viaţa. 

Aş fi putut lipsi 2 ani şi senzaţia ar fi fost acceaşi. De fapt, stai!, am lipsit odată aproape unul şi aceeaşi a fost :)

Io tot zic că devin din ce în ce mai zen :)) 

Păi matematic vorbind, că tot îmi place mie aşa, momentele de vârf sunt cu atât mai 'în vârf' cu cât constanta cotidiana e mai ridicată. Logic, nu? ;)

lovin' ”The Paddy”

Să ne trăiască Irlanda, prima dragoste - cu nişte ani buni înainte să mă îndrăgostesc de Barcelona. 

You ain't seen green until you've seen irish green. Pe bune, tot ce credem noi că e 'verde' sunt nişte pasteluri spălăcite comparate cu intensitatea verdelui de acolo. 

Irlanda e legată de prima ieşire singurică din ţară, de primul fling din ăla mişto e vacanţă (când ştii că e temporar dar e la fel de acaparator ca un început de relaţie reală fără urmă de tristeţe că ştii că are dată limită), de primul moment în care am simţit ”Ceva”-ul mai mare decât mine care e acolo sus, de primul moment în care am înceout să înţeleg că lumea se schimbă om cu om, conversaţie cu conversaţie. 

Irlanda e legată nu atât demult de întâmplări (le-am mai trăit pe toate după aia) sau de locuri (am văzut şi mai frumoase după aia) ci de senzaţii - simt şi acum exact fiecare pulsaţie senzaţiilor de atunci. 

Prim Saint Patrick's l-am trăit acolo, pe străzi în mijlocul paradei într-o gaşcă de 60 de copiii 14-16 ani din toată Europa, toţi pentru prima oară acolo. În mijlocul cimpoaielor şi chiotelor. 

Şi în fiecare Martie, it all comes back to me.  Deci, să bem pentru asta! :)

toate dimineţile mele

Îmi doresc sincer ca toată lumea să fi ieşit astăzi din casă măcar până la colţ să ia pâine. Pentru că e una din duminicile alea după care s-a modelat conceptul de Duminică. Din aia leneşă cu soare intermitent, din aia de ţi se face subit poftă de fructe proaspete. 

Uit cât de mult îmi place să merg la piaţă. Unde nu le găseşti pe toate la un loc dar ai 20 de feluri de roşii între care să alegi şi te învârţi până găseşti roşiile alea perfecte versus a lua by default ceea ce Carrefour consideră că sunt roşiile perfecte.  

Să te plimbi în urlete prin hala de brânză şi să guşti miliarde de feluri diferite cu poveste cu tot iar la final, bucata de brânză aleasă să vină dintr-un butoi cărat în spatele unei dacii papuc până la Bucureşti, nu dintr-o vitrină. 

Ador primele zile din astea cu soare din an. După aia te obişnuieşti. Dar primele duminici în care găteşti cu soarele bătând în geam sunt alea în care sunt conştientă cât de mişto e că e duminică şi îmi bate soarele peste legumele pe care le tai. 

Cum era aia cu lucrurile simple, adevărata frumuseţe? :)

În dimineţi ca asta mă felicit că am o casă colorată, cu flori în ea, plină de nimicuri atârnânde te miri pe unde. În dimineţi ca asta mă felicit pentru încăpăţânarea de a nu mă abate de la J&B în nopţile care le preced  . . . pentru că aşa pot după 5 ore de somn furat de pe la 7 dimineaţa să mă simt de parcă m-aş fi trezit la 8 şi aş fi băgat 5 bazine înainte de micul dejun. Recomand cu căldură  ;)

cosmaru capitalist

În timp ce mă bucuram de soarele minunat de afară şi de inspiraţia de a nu pleca cu maşina la birou astăzi mi-am adus aminte ce monstruozitate am visat azi-noapte. 

Se făcea că ajungeam la mine la ţară - Humuleştiul meu perfect reîncarnat în Veneţia de Jos, pe malul Oltului între dealuri.

Şi ajunsă înapoi acolo găseam tărâmul ăla de basm de fetiţă de 10 ani transformat într-o aglomerare de gherete de carton care vindeau te miri ce. O înghesuială pastelată, genul ăla unde este evidentă încercarea de a camufla 'ieftinul' prin artificii. Oribil!

Şi se făcea că ajungeam la locul unde fusese casa mea, aia cu grajduri, bucătărie de vară, cameră de lemne, şură, baie de vară, camera de oi unde ne jucam v-aţi ascunselea cu tot satul - şi nu reuşeam să dibuies exact locul din cauza uniformităţii halucinante a gheretelor. 

M-a lovit în timp ce aşteptam la soare 104 amintirea senzaţiei de disperare din aia de-ţi pierzi respraţia că nu reuşeam nici măcar să găsesc locul unde fusese casa. 

Şi m-am întâlnit cu un domn - în vis nu în staţie. Care domn era vreun administrator pe acolo şi mi-a explicat calm că trebuia făcut acel centru de outlet undeva şi că aceea a fost desemnată cea mai bună locaţie, că au trimis înştiinţări cu două zile înainte să teleporteze outletul acolo. Mi-a explicat calm că oricum erau numai oameni bătrâni în sat - toţi tinerii plecând la oraş să se facă mari domni - şi că oricum mai devreme sau mai târziu ar fi murit satul cu totul. Ei n-au făcut decât să fie mai devreme. 

Băi, deci îmi aduc aminte perfect acum cum n-aveam grai, cum mă durea tot corpul şi nu reuşeam să scot un cuvânt pe gură. Cum voiam să urlu la el că aia e toată copilăria mea, că singurul lucru pe care îl ştiu CLAR de acum în legătură cu viitori mei copii este că îşi vor petrece verile acolo. Că vor juca v-aţi ascunselea printre şure şi grajduri NU printre maşini în parcarea din spatele blocului. Şi nu ieşea, frate, nimic! Nimic!

Oribil! De mult n-am mai 'trăit' o senzaţie de groază neputincioasă ca asta. Tre să mă duc să verific casa aia. Glumea bunicul că e zestrea noastră - nicio zestre - aia e a mea şi a copiilor copilor copiilor mei! :)

random

Iar mi se făcu dor de scris. Iar neşiind cum de n-am mai apucat să scriu în ultimile zile. 

Îmi vine să-mi umplu casa de lalele zilele astea. Le-am văzut, prima oară pe anul ăsta, sâmbătă seară la florăriile de la Unirii şi m-a lovit că nu mi-am mai luat de anul trecut un buchet frumos de flori să-mi zâmbească de pe birou. 

Iar lalelele . . . lalelele anunţă cireşele şi căpşunile :) Lalelele îmi vor aduce întotdeauna aminte de când drumul spre birou era prin parc şi prin Smârdan, Covaci şi Franceză, printre băbuţe zâmbitoare care vindeau pe piatră cubică braţul de flori crescute de ele în grădină cu 10 ron. De câtă viaţă mişto era pe străduţele alea adăpostite de blocurile înalte de la şosea. În mijlocul Bucureştiului fără maşinile pe troutuar din mijlocul Bucureştiului. 

Exact acceaşi senzaţie de la tata de pe terasă. Unde e linişte ca pe malul lacului dar vezi în zare, la 100 de metri, spatele reclamelor Pepsi şi Asirom de pe blocurile de la Unirii. Şi ştii că eşti aproape de tot şi de toate fără a te apăsa tot şi toate pe creier. Îmi place senzaţia asta de adăpost perfect ermetic în centrul ”furtunii”.  

Mi-e dor de străduţe cu case versus parcări printre blocuri. 

Abia aştept să se mute Madlen ;) să pună răsaduri în curticica ei şi să bem cafele sub globul de sticlă pe care ştiu că-l va crea, cu şoseaua centrală la doar 30m în spatele nostru. 

melcu' de dupa tejghea

Fact 1: Farmaciile şi-au dezvoltat enorm în ultimii ani componenta de supermarketuri pt sănătate (adică substanţele pe care le amestecă ei acolo în spate acoperă din ce în ce mai puţin din cifra de vânzări)

Fact 2: Acolo unde e vorba de produse pe raft, gata ambalate şi cu preţul pe ele mintea noastră de consumatori ce suntem s-a obişnuit (sau a fost obişnuită, nici nu mai contează) cu hypermarketurile şi supermarketurile unde totul funcţionează. 

Întrebare: Aţi observat că durează 15 minute să cumperi o periuţă de dinţi şi nişte Strepsils de la farmacie?!

Eu nu înţeleg care e sistemul - că văd calculatoare, văd coduri de bare, văd cititoare de coduri de bare. Nu înţeleg cum poate să dureze un sfert de oră să-mi cumpăr 3-4 produse care nu necesită reţetă, producţie, ambalare, nimic într-un loc unde totul este automatizat. 

Îmi scapă mie ceva? Pe bune . . . mă gândesc că îmi lipseşte mie o piesă extrem de importantă a puzzle-ului. Pentru că în caz contrar o să fac implozie din lipsă de explicaţii pentru fenomenul ăsta. Sunt cu ochii pe el de vreo 5 luni - special nu merg la aceeaşi farmacie de 2 ore. Şi aşa sunt toate. E incredibil!

Pe bune, are cineva 'inside information'?

m-a facut tata oltean

Oltenii erau ăia în picioarele goale şi cu căciula în cap? Ştiu că era o vorbă din asta  . . sau erau cu bocanci în picioare şi cu capul gol? Nu mai ţin minte nici dacă de olteni era, dacă nu, scuzele de rigoare . . 

Disclaimerul introductiv rezolvat . . . vin eu şi mă întreb ce sinapsă buclucaşă am făcut azi dimineaţă când, văzând urgia de afară, m-am baricadat perfect din cap până în picioare, inclusiv căciulă (iar eu nu folosesc căciulă decât pe pârtie) DAR când să ies pe uşă mi-au picat ochii pe converşi. 

Adică pânză! Şi nu orice converşi - măcar de-aş fi luat perechea aia mai groasă luată din bazar de la turci (făcătură da' îţi faci treaba cu ea). Nuuuu, mi-am luat converşii cu valoare sentimentală, ăia de festival, ăia târâţi prin praf să ajung în faţă la concerte în câmpia de la Nickelsdorf. Ăia pentru care, pe modelul tricourilor de care te ataşezi, te închini la mai-marii modei mondiale că mai nou e cool să umbli cu lucruri rupte pe tine. Converşii ăia deşiraţi de la purtat, îngălbeniţi de vreme etc. 

Pe ĂIA mi i-am luat în picioare azi, când ninge torenţial (pe bune, mi-am dat seama în maşină că aveam ştergătoarele setate la aceeaşi frecvenţă ca atunci când plouă de rupe). 

Mă duc să mă bag în seamă cu un calorifer. 

PS. că tot vorbeam mai jos de alegeri şi ce eficientă am devenit de când aleg cu sentimentul între sinonimii . . . Mărie!!! înapoi la basics - cum să alegi converşii când afară ninge ca la balamuc?!

alegerile

Băi, sunt lucrul dracului alegerile astea. De la candidații la un 'happily ever after', la unde te oprești cu proiectul, la ce palme dai înapoi și ce palme nu merită, la ce relații renunți și la care nu.

Eu îndeobște mă concentrez pe a mă bucura de ce am ales în loc de a mă gândi la ce am renunțat (dacă mă afund în aia cu 'fiecare alegere este renunțare' nu mai ies de acolo ;)). 

Dar în ultima vreme, ultimii ani, opțiunile vin toate în nuanțe din ce în ce mai apropiate de gri. 

Mi-e din ce în ce mai dor de alb/negru, bun/rău, deștept/prost, corect/greșit. Mai țineți minte ce frumos era când problema la matematică fie dădea rezultatul corect fie nu? Când ne miram cum de oamenii din jur cochetează cu griurile când există alb și negru și totul este atât de simplu din perspectivă bicromată?  

Am senzația că în ultima vreme am de ales numai între sinonime și paronime. 

Şi nu sunt mai puţin sigură de decizii odată ce le-am luat . . . nu despre asta e vorba. 50% din sănătatea mea mentală se datorează faptului că oricât de mult mi-ar lua să mă hotărăsc odată ce m-am hotărât sunt perfect împăcata cu hotărârea. Cred că de aia şi despic firul în 14 de fiecare dată - că vreau să 'rezolv' toţi potenţialii Dar poate totuşi dacă  post-factum. 

Revenind, discuţia asta n-are nici un scop exact. E doar o observaţie asupra mea. Că mi-e mult mai uşor de când sunt atentă la minele ne-raţional şi mă ajut cu el când e de ales între lucruri sau acţiuni aproape sinonime. Să vedeţi ce eficientă am devenit! ;)

zâmbind la cameră

N-aş putea să spun de ce neapărat acum dar după doi ani jumate de pietricele am pus şi eu un profil tip buletin aici. 

Că tot e faţa cu mine pe twitter, pe facebook, pe peste tot . . . numa aici nu. Şi dintr-o dată nu mi s-a mai părut fair. Că până la urmă cine citeşte aici mă 'ştie' mult mai bine decât cine citeşte în toate celelalte locuri înşirate mai sus. 

Mi-a revenit cheful de blogging şi sharing :)

urnitul și productivitatea

Aia cu creierul care este un mușchi ca toți ceilalți - dacă nu-l lucrezi te lasă când ți-e lumea mai dragă și mai grea - e adevărată și pentru diferitele secțiuni ale creierului responsabile cu anumite tipuri de acțiuni. 

Creierul meu nu e nelucrat niciodată - mulțumesc mediulului în care sunt plin de oameni care tot timpul pun la cale ceva sau construiesc ceva. 

Însă weekendul ăsta mi-a luat trei zile să scriu 8 articole de o pagină pe care acum 6 luni le-aș fi compus într-o zi și fără să simt că se termină planeta cu fiecare frază. Am avut feeelingul ăla de sesiune - când începe și te apuci de învățat în primele zile nu reziști mai mult de 2 ore legate cu cărțile în mână și până la finalul sesiunii bagi lejer 14 ore pe zi. 

Și mi-am zis așa un weekend întreg - Hai, Mărie, că e greu până te urnești! Băi dar a fost parcă mai greu ca niciodată. Nu știu cum s-a întâmplat de n-am mai scris aproape nimic de câteva luni - mi-o fi fost foarte bine și n-oi mai fi avut nevoie de catharsis? 

Nu cred . . . adică scrisul ăla de eliberare oricum nu e scris pe computer, ăla e cu stilou și foaie albă de hârtie pentru că la mine instrumentul e 50% din valoarea de eliberare a actului.

Weird, nu mi-a plăcut. Mă abțin de vreo 4 paragrafe de la promisiunea că o să scriu cel puțin o pagină pe zi aici. Așa, ca să fiu sigură că nu uit iar cuvintele de legătură și tranzițiile. 

Dar, înapoi la scris. Evident că nu am reușit nici până acum să termin. De a mă uita cu drag la textele alea nici nu se pune problema încă. O să dau cu polish la noapte până scot io diamantu' :D, că de știut știu sigur că e acolo ;)

newfound chill

Știți momentele alea în care simți că se taie filmul și întră desenul animat cu un anumăluț căruia îi iese fum pe urechi și stă să facă implozie? :)) Momentele alea de 2000 x ”Aaaaa!”

Pe mine mă calmează tot timpul lucrurile mecanice - dă-mi mobilă de asamblat, 1000 de sandvișuri de făcut, 100 de cartori de curățat de coașă . .  etc. Numa că tipul ăsta de activitate nu e tot timpul la îndemână.  

Ei bine, am găsit remediul perfect, total surprinzător, soluția perfectă prin simplitatea ei. 

Cărțile de coloraaaaaaat! :D Nu pot să explic cât de instantaneu se calmează toate apele când te chinui să nu ieși cu creionul roșu din chenarul părului piticului ;) 

Și am Albă ca Zăpada, Cenușăreasa și Micuța Sirenă :D Și aștept să aducă la librărie Hansel și Gretl și Frumoasa din Pădurea Adormită :D Și nu pot să mă opresc din :D :D :D

Recomand cu căldură pentru momentele alea când îți explodează capul :)

miscarea anti

Azi dimineață am deschis rederul și am găsit peste 10 anunțuri de petreceri de Valentine's Day cu teme anti-Valentine's Day. 

Pe cât de dese erau acum câțiva ani textele cu ia-ți iubita de mână și veniți să vă sărbătoriți dragostea în localul X pe atât de dese sunt acum textele cu dacă te-ai săturat de cutii cu ciocolată în formă de inimă și flori luate numai pentru că trebuie vino în localul X. 

A ajuns maniferstarea anti la fel de mainstream cu accente de clișeu ca manifestarea originală. Nu că aș avea ceva cu oricare dintre ele - deși dacă ar trebui să aleg mai degrabă am ceva cu ăia anti. Măcar cei care o sărbătoresc nu fac un titlu de glorie din asta - se duc frumos la locație, se sărută, se căsătoresc pentru o zi și nu încearcă să convertească sau să-i amnedeze pe cei care nu sunt interesați. 

Partea anti în schimb (sau mai bine zis o fracțiune a ei, cum îi șade bine oricărei mișcări 'revoluționare') arată cu degetul, face mișto dar termină tot prin a sărbători sărbătoarea - când tema petrecerii este anti-Valentine's Day tot se cheamă că ai marcat momentul. 

Mă enervează că atunci când n-am timp pe blog dau pe twitter - acum că am ajuns la blog am senzația idioată că mă repet. 

Mă rog, e sindromul snobismului anti-snobism. Exact așa cum acum 6-7 ani oamenii mergeau în Vamă cu nasul pe sus pentru că a fi în Vamă confirma că ei nu sunt ca cei cu nasul pe sus de pe restul litoralului. 

Când eu mă gândesc că pe majoritatea turiștilor din Neptun, Costinești, Mamaia în cot îi durea că există o Vamă undeva - ei mergeau la marea aia să se simtă bine pentru că acolo mergeau din tată în fiu fără vreo altă mândrie decât că nu au rămas la betoane în oraș. Am zis majoritatea - pentru că abordarea de cocalar cu impresii cu în vamă sunt numai vagabonzi și rokeri beți care fac orgii pe plajă nu cred că era majoritară pentru că pe oameni pur și simplu nu-i interesa. Numai snobii de vamă sufereau de mândrie că ei nu sunt la Costinești. 

Revenind la sfinții noștri, a fi anti ceva înseamnă a da apă la moară acelui ceva. Dacă tot ne-am săturat de dragoste că trebuie de ce nu ne comportăm ca și cum nici n-ar fi și mergem weekendul ăsta la Underfest și Darkfest? :))) Pe bune . . .

Numa lăsați oamenii în pace să sărbătoarească ce vor ei și cum vor ei! Băgați energie în a critica sistemul de învățământ, sistemul administrativ etc. 

Mă enervează faptul că am ajuns să numim oi oamenii care fac ceva și animale superioare pe ăia care critică ce fac alții. 

felicitările ar trebui să vină la timpul lor

O știți p-aia cu ”veștile proaste circulă repede” în timp ce veștile bune nu circulă deloc pentru că avem un mod extrem de bolnav de a defini ceea ce este și ceea ce nu este interesant?

Exact pe același model m-am enervat eu astăzi ca proasta pe lipsa de profesionalism a unora și mi-am adus aminte că altora nu le-am dat mailul de Felicitări! pentru profesionalism pe care voiam să-l trimit de mult.  

Uite așa, mama ei de generație de pasivi fiecare cu treaba lui. 

Suntem prea frustați cu sistemul să facem reclamații sau să amendăm prostia și neatenția nepăsătoate (că oricum nu vom schimba nimic sau nu vor înțelege oricât te-ai chinui să le explici).

DAR, în același timp și dureros de paradoxal, părem a avea atâta încredere în același sistem că va recunoaște și cerne valorile, bunele intenții, lucrurile coerente și închegate încât nu ne obosim să le încurajăm și lăudăm noi.  

Revenind la mine, după ce nervii pe proiectul unora m-au dus cu gândul pe proiectul bun al altora instantaneu m-am supărat pe mine că a fost nevoie de impulsul neplăcut din exterior ca să trimit într-un final mailul ăla de bravo, frate! pe care voiam să-l trimit de mult. 

Deci . . . Felicitări, Mărio, pentru HotCity!

panseu

Tot entuziasmul și efervescența pe care mi le doream și pe care mi le visam alături acum juma de an stau acum cu mine la masă iar eu am o stare de ”pas înapoi” din care nu-mi dau seama de ce nu pot să ies. Când totul arată cum vreau, când cred în fiecare proiect în care sunt implicată etc. 

Poate subconștientul meu a înțeles și știut dintotdeauna ce zice Bobby aici despre focus și ia de unul singur decizii mult mai deștepte pentru mine. 

Sunt fix în momentul ăla în care totul, and I mean TOTUL, este exact așa cum vreau să fie și chiar peste alteptări iar eu am o ciudată senzație de paralizie în fața lui (a ”totului”). 

Ufff . . .și mi-am jurat că nu mai despic firul și stările în 14 :))) 

Am fost al Revival of the Fittest miercuri în Fabrica. Mișto senzație să vezi toți oamenii ăia la un loc adunați. După ce am făcut împreună performață în ”entertainment” (ca să nu zic cartografierea solului care susține masa) nu văd de ce nu am face performanță împreună și cu alte skilluri pe care ni le-am dezolvat peste ani :)) 

Jur! O sală plină de oameni pe care îi știu din Vamă, de prin munți, de prin cluburi. Ne-am cunoscut studenți/elevi și peste 5-6-7 ani ne adunăm să discutăm la un cico despre ce ne facem, frate, în perioada asta că la vară vrem festivaluri prin Europa (nu că nu ne mai permitem casa din Pipera). Foarte mișto feelingul. A povestit Sandra aici mult mai coerent despre adunare.

Poate chiar reușesc să scutur paralizia cu ocazia asta . . . 

out of this world

Știu că poza se pune când anunți că pleci, înainte să pleci. N-am apucat. Pun acum, să zic că am fost plecată. Și pentru că n-am idee de unde aș putea începe să povestesc . . .  așa că încep din holul hotelului. 

copii, să nu mințiți!

 . .  sau cum nu știi niciodată de unde sare un nou hobby.

Săptămâna trecută m-a luat gura pe dinainte într-un schimb de replici pe messenger. Mi-a venit o replică extrem de fermecătoare și amuzantă în contextul dat și de dragul flow-ului minunat pe care îl avea conversația am scos-o fără să mă gândesc că premisa ei nu este 100% adevărată. 

Mă rog, era o minciună de-a dreptul dacă e să fiu sinceră. 

Deci am mințit cum că aș știi să fac paella ș-am dat de o reacție puternic pozitivă din partea cealaltă la acest zis skill al meu. Era un băiat, evident, că altfel nu-mi păsa atât de flow-ul discuției încât să mă ia gura pe dinainte și nu-mi păsa atât de fapta în sine încât să mă mobilizez cum veți vedea. 

Revenind, și ce să te faci acu'?

Uite de aia nu mint io. Că ori uit ce am mințit și mă dau de gol ca proasta ori mă trezesc în situații din astea în care trebuie să mă apuc să creez contextul despre care am mințit că ar fi realitate. 

Bine, nu e ca și cum nu aș fi vrut oricum să învăț să fac paella de când am primit paellero-ul de la un prieten. Dar zic asta de 4 ani și, ca să nu cad iar în păcat cu minciuna, recunosc aici în public că probabil aș mai fi așteptat între încă 4 ani și forever să învăț dacă n-ar fi apărut 'incidentul'.

Revenind iar, și ce să te faci acu?

Păi cum ce? Cum facem întotdeauna! Research despre rețete, feluri de preparare, necesar - alegere - antamat ingrediente conform alegerii - găsit parteneri - programat eveniment - PPM . . . Astfel încât m-am înfințat duminică la 4 la Sandra acasă (care a fost drăguță să-mi pună bucătăria și prietenul priceput la dispoziție pentru acest experiment) cu toate cele necesare și am implementat fără cusur planul. 

Și undeva la mijlocul acțiunii ne-am dat seama că ne place și că ne lipsea tipul ăsta de întâlniri din relație (pe lângă cele de bere, de jocuri, de concerte, de bârfă, de sleepover, de hai-să-te-duc-până-acasă, de  vise de proiecte etc). Deci poftiți cum se descoperă hobby-urile și cum ele nasc tradiții :)

Ne așteaptă acum cu interes cărțile de Moroccan, Spanish și Portuguese creative cooking . . . iar eu tocmai ce plec la marocani de unde mă voi întoarce negreșit încărcată nu cu bluzițe ci cu condimente de data asta ;) 

La cât mai multe astfel de descoperiri!

bună dimineața!

Azi cred că mă duc pe jos la birou. De fapt, m-am hotărât, o să mă duc pe jos la birou. Azi pare o zi perfectă de plimbat cu muzică în urechi și soare în creștetul capului. 

Anul ăsta se anunță a fi suprareal. Ceea ce dovedește că atunci când decizia e luată cu sufletul și e cea bună pentru tine întregul univers conspiră să-ți fie bine. Socoteala din casă nu se pupă cu cea din târg dar, cu toată mintea mea setată pe a potrivi întotdeauna socotelile de acasă, a reușit ”târgul” să-mi dovedească că se pricepe mult mai bine decât mine la socoteli. 

LE: Mda, între timp a intrat soarele în nori și am plecat cu Arabela. Însă am parcat de partea cealaltă a Cișmigiului și am traversat parcul spre birou forțându-mă să nu o iau la marș ci la pas. Și așa ne mutăm de aici înainte să fi prins parcul înflorit . . . măcar odată să fi trecut și eu prin el. 

casa mea e-un cântec cu acorduri ample

Casa mea chiar e un cântec cu acorduri ample, melancolic și fierbinte și curat, palat de păduri înconjurat și tot ce mai zicea Angela :) 

Nimic nu bate dragul cu care vin acasă! Și e cumva liniștitoare imposibilitatea de a sta mai mult de 24 de ore oriunde altundeva în orașul ăsta - nici chiar în casele copilăriei mele sau în fortărețele prietenilor, nici nu vorbim de cămine necunoscute unde se prelungește petrecerea tot weekendul. 

Eu care am locuit câteodată chiar 3-4 luni consecutive la cort sau pe canapele sau în spatele barului la mare  . . . nu mi-a fost niciodată dor de casă cum mă ia acum când sunt doar în alt cartier al Bucureștiului. 

Și n-are legătură cu vârsta și cu instalarea tabieturilor, are legătură cu a avea locul ăla 100% al tău. 

Căsuța mea cu canapeaua verde perfect mulată pe lungimea mea astfel încât să-mi aduc masa de laptop la buza ei și să-mi încapă perfect picioarele de la un capăt la celălalt. Masa de laptop la rândul ei dimensionată perfect pentru a-mi veni exact la înălțimea coatelor. 

Cearceafurile galben-portocalii-mov care asigură piesa centrală de culoare în jurul căreia se construiește armonia cromatică. 

Lampa de hârtie de la Ikea cu pălăria țuguiată EisBar în vârf, singura mizerie de suvenir din ăsta turistic pe care o posed pentru că mă simțeam mult prea bine la un afterski în Kirchberg anul trecut. O păstrez la loc de cinste să-mi aduc aminte să nu mai cedez tertipurilor special create pentru turiști dar în secret mă bucur maxim că mi-am luat-o ;) 

Lampa de hârtie de la Ikea care dă lumină galbenă caldă și împreună cu toate device-urile de lumânări asigură destulă lumină în casă pentru a nu mai avea nevoie de aplica neprietenoasă. 

Oglinda încă nemontată după mai mult de un an - aceeași oglindă care tot apare în povești pe aici  - care are lanțul de ciorăpei gri cumpărat ca beteală de Silvia acum 2 Crăciunuri agățat și acum de ea. Oglinda aia care e centrul lamentărilor că 'aș vrea și eu un bătător-de-cuie și un curățător-de-zăpadă de pe mașină ' din când în când :))) dar care e perfectă așa cum e pentru că rezemarea de perete creează un unghi extrem de avantajos ;)

Plantele de la mama pe care reușesc să le țin în viață de un an și încă mă mir în fiecare zi de asta. Probabil simt și ele bunele mele intenții și îmi tot oferă șanse, poate poate mă dezmeticesc și încep să le acord mai multă atenție. Ori asta ori le-a promis mama un after-life ca orhidee dacă mă suportă. 

Beanbags-ii solitari pentru că perechea fiecăria este la sor'mea ca să avem amândouă și o pata de galben și o pată de roșu în casă. 

Iubesc geamul care are și opțiunea de a se deschide/crăpa pe lungime pentru o mai mică suprafață de contact cu aerul rece, permițându-mi astfel să-l țin întotdeauna deschis așa pentru aerisire - spre disperarea fetelor când rămân peste noapte. Dar jur că mie îmi oferă cantitatea perfect calculată de aer rece pentru senzația aia genială de ușor chill când scoți nasul de sub pătură și aerisirea fumului de peste zi. 

Măsuța neagră cu post-it-uri verzi asortată impecabil și total providențial cu canapeaua - asociere care determină o delimitare cromatică clară a spațiului de somn (roșu-portocaliu) de spațiul de peste zi (verde cu negru). 

Toasterul colorat de la Crăciunul ăsta care a furat spotlightul în bucătăria și așa presărată cu plastice colorate (galben, mov, verde, vișiniu) pentru farfurii. Cu frigiderul care are capacitatea ideală pentru nevoile mele și înălțimea perfectă pentru a servi el însuși drept suport pentru tava cu ingredientele fiecărei dimineți. 

Toată culoarea,  potrivirea matematică și conștiința faptului că fiecare detaliu e acolo pentru că eu l-am vrut și l-am pus acolo creează o stare pe care, practic, nu am cum să o redau oricât mi-aș săpa în vocabular sau în figuri de stil. 

Și în condițiile astea, păi cum să nu te bufnească râsul când vezi 'tailored to your personal needs' în toate ofertele la te miri ce?! :))

oamenii, pah!

Mă gândeam că sentimentul de dezmăgire-furioasă este de preferat celui de dezamăgire-tristă. Aia tristă e adâncă, nene! Aia tristă se instalează și mai pleacă . . . e diferența dintre răceala aia care nu se mai termină și  lovitura cu genunchiul de pat care te doare răăăăău dar înjuri vreo 5 minute și după aia gata. 

Că tot mă gândesc de câteva luni cât noroc am avut pe lumea asta la oameni. Nu numai la ăia aproape de mine, la oameni în general. Am avut șansa să descopăr persoane minunate acolo unde gura lumii (și câteodată chiar faptele respectivilor) anunțau mizerii. De aia, eu cred sincer că atunci când te duci cu încredere, sufletul deschis și inima curată (vorba lui Teo) oamenii simt și nu dau cu bâta în baltă (sau, metaforic vorbind, în tine). Că altfel nu-mi explic multe din experiențele pozitive. 

Mă rog, sunt dezamagită. Nici nu mai conteaza detaliile. Cu toată bafta de până acum nu știu cum dar credeam cumva că așa e toată lumea - sau că sunt eu suficient de sinceră, deschisă și fără agendă ascunsă încât să toatea astea să mă auto-protejeze karmic. Vorba Sandrei, poate trebuia să învăț ceva . . . 

Bine că vine weekendul și mă ghemuiesc sub globul de sticlă de la mama, mâine avem un new entry la masaj . . . iar ritmul în care mărim gașca de ski și gașca de masaj conturează un viitor foarte frumos. Să ne găsim și să ne ținem aproape, zic! ;)

căile bătute

Am reușit în seara asta să rup rutina auto-impusă prin vechea și eficienta metodă a întrebărilor din aproape în aproape. 

M-am apucat astfel să caut izvorul stării de ”mai bine mă duc acasă devreme că scap de trafic chiar dacă după aia nu mai ies că mi-e incomod și oricum mi-e lene să fac efortul de a conversa cu oameni noi iar de prietenii mei pot să mă bucur și când îi am numai pentru mine”. 

Și ce să vezi? Cu toate că îmi place să cred despre mine că sunt fluturaș social n-am mai ieșit din zona mea de confort atent delimitată între câteva apartamente, un club, două cafenele și vreo 7 oameni de mai mult timp decât mi-ar plăcea să recunosc fără să pierd bucata sus-numită din imaginea de sine. 

Fără a fi pustnic în perioada asta grație ocazionalelor alunecări în afara zisei zone care mi-au făcut bine, totuși de fiecare dată când a trebuit să aleg am ales să mă ghemuiesc în spațiile cunoscute. Cred că tocmai pentru că se mai întâmpla din când în când fără intenția mea nu mi-am dat seama de modelul neschimbat al alegerii. 

Oricum, pornisem de la a mă lua prietenește în brațe pentru seara asta și am ajuns la a mă trage de urechi. Tipic ;) 

Deci e de bine, acolo voiam să ajung. Din ce în ce mai bine. Și e un bine conștient de data asta ceea ce-l face sensibil mai savuros. 

Azi venind la birou pe Poiana Narciselor, mi-am parcat mașina pe Șipotul Fântânilor. 

Și era soare afară și am zâmbit vreo jumătate de oră pe tema asta . . . 

din categoria 'n-are cum!'

Știți cum dai din când în când peste un articol, un anunț, o carte, o melodie, un obiect și ești sigur că au făcute pentru tine special, create cu tine în minte . . . pentru că altfel nu se explică cât de bine ți se potrivesc?

Poftiți, vă rog, ce au inventat niște oameni și au avut grijă să lase în drumul prietenilor mei în preajma Crăciunului:

Nu-i așa că e făcut cu mine în minte? 

Așa ziceam și eu . . . ;)

dor

Pun în titlu marele cuvânt 100% românesc care nu se regăsește în nicio altă limbă de pe planetă tocmai pentru că vorbesc despre alt grai. 

Am văzut și eu Vicky Christina Barcelona acum câteva zile. Las deoparte home-sickness-ul grav la vederea tuturor locurilor ălora pe care le iubesc cum iubesc strada Covaci, Muzeul Satului și diminețile cu soare în mașină în drum spre Memento. 

M-a luat un dor din ăla fizic de a vorbi și asculta spaniolă în jur. Spaniola aia a mea din Spania, aia cu z-urile pronunțate suflând cu limba printre dinți, aia cu s-urile cele mai sexy din lume, aia care e toată o melodie, aia care sună toate a secrete șoptite cu buzele la un milimetru de ureche. 

În două săptămâni am o escală de 5 ore la Madrid. Sistemul meu imunitar mă împiedică în mod inconștient de obicei să-mi doresc lucruri pe care nu pot să le am. Probabil de aici și senzația asta reală și aproape fizică de lipsă. Că știu că o pot potoli în curând :)

una cu casa

Am fost într-o moleșeală atât de uniform și total instalată săptămâna trecută . . . noroc că m-am trezit că în 2 săptămâni plec iar și mi-am auto-aplicat tratament cu șocuri să mă apuc de treabă. 

V-am zis eu că de asta îmi e frică . . . că odată dispărută orice urmă de coercitiv (fie el și numai moral de cele mai multe ori) de a merge la birou în fiecare dimineață o să mă cuprindă dolcele far niente ca plăpumioara după o zi de ski. 

Revenind, moleșeala în aspectele casnice a dus la un 'început-avansat' de paragină. Care a dus la un accident din ăla casnic de care povestesc reclamele la Lion. 

Mai precis . . . și o să vă povestesc în slow motion acum . . .  intră Mărie în casă, se descalță, dă să pună calculatorul pe măsuța lui când apare obstacolul sub forma unui suport de lumânare primit de la mama care îmi este extrem de drag și care (nu se știe de ce :P) era pe jos. 

Fandează Mărie în ultimul moment ca să evite și se trezește pe o traiectorie clară de interceptare a oglinzii (încă nemontată - aviz tuturor prietenilor mei mari Repară-Tot care n-au fost în stare într-un an să vină să dea două găuri în perete). 

Băgăm o răsucire din genunchi în ultimul moment și evit cei 7 ani de ghinion pe care aș fi găsit o variantă să îi revărs în mod egal și asupra mai sus numiților prieteni. 

Și poc! capul în clanță. Și exact în locul ăla în care s-a obișnuit mâna să se ducă involuntar atunci când creierul se concentrează pe ceva. Iar azi am avut de strunit creierul. Să vedeți distracție. Au! Au! Au!

aaaand . . . back!

Na că s-a terminat oficial și vacanța. Știu că s-a terminat pe 5 dar eu abia azi am ajuns la birou :P

Cuvinte despre vacanță nu am. Reușim anual să ne depășim așteptările . . . și zic de ale noastre pentru că bieții localnici de pe unde ajungem oricum nu au cum să aibă habar ce-i așteaptă. 

Am decis că nu am de ce să-mi schimb modul de viață . . . dacă cu tot fumatu și sedentarismul reușesc 6 ore de dansat după 6 ore de pârtie nu am practic nicio problemă :)))

Nu-mi place nici picată cu ceară să conduc pe autostradă. 

Reușesc în continuare să numesc în mod spontan timpul liber vacanță, nu concediu . . .  iar in my book diferența este un hău și face toți banii ;)

N-am tot ce vreau dar am exact atât cât îmi lipsește . . . o altă diferență cât un hău care face și mai mulți bani!

Arabela a trecut de 30 de mii de mii de metri cu ocazia tripului. O să adun toate pozele cu ea și în ea să fac un album special de road-trippin'. Că au fost multe, vor fi și mai multe și ea e parte integrantă din fiecare. E simbol al libertății, jur. Sau instrumentul al ei. Mergând pe drumul spre Sibiu îmi aduceam aminte de câte ori l-am făcut mică fiind visând la vremea când îl voi face nu cu tata ci cu mașina mea și prietenii mei. Ș-am poftit visul pe tavă . . . ăla și multe altele:)

Mă gândeam să-mi propun public chestii pentru anul ăsta. Dar nah! Pentru că sunt toate personale și legate de deschidere în primul și primul rând. Îmi propun să fac orice, de fapt. Îmi propun să nu am nicio imagine în legătură cu unde voi fi la anul pe vremea asta. Să vedem . . .