Monday, October 8

vreau la Barcelona

Clătire de creieri după un an de cotitură care a venit cu tot ce vine un an de cotitură, cu ambele feţe ale medaliei - adrenalina şi oboseala. Deşi e mult mai multă efervescenţă decât oboseală ;)

După maratoanele Nova Rock şi Last Day Out şi turism în locuri în care n-ai mai fost şi trebuie să vezi tot am alergat şi am văzut şi m-am bucurat şi acum vreau să îmi intre toate în cap şi să-mi fac ordine prin dulăpioare.

Iar Barcelona e acasă. E singurul 'acasă' pe care l-am avut în afară de Bucureşti. Mi-e dor de catalană şi castellană în jurul meu, de zâmbit oamenilor în metrou şi de conversaţii legate randomly pe stradă.

De toată viaţa din jurul tău când te plimbi pe străduţele din jurul Ramblei. Pe Magheru e doar aglomeraţie şi alergătură şi lăcomie, nu e viaţă. Dinamica cârdurilor de oameni la noi aduce a competiţie nu a viaţă.

Vreau să pierd o zi pe străduţele din spatele ramblei şi să dau de oameni care să-mi explice cum e cu independenţa catalană. Pasiunea asta în discursul patriotic este una dintre chestiile care m-au frapat de la primele ieşiri din ţară. Acum vreo 8 ani m-am întors furioasă de la o convenţie de elevi/ studenţi din Irlanda, furioasă că eu nu vorbesc aşa despre ţara mea, că mie îmi sună fals majoritatea discursurilor patriotice.

Să beau sangria pe străzi şi să mănânc cârnaţi 100% colesterol pe malul mării cu garnitură de cava făcută în casă. Şi mariscos şi fuet pe toate drumurile şi la toate supermarketurile, vândute ca seminţele de dovleac de la noi.

Arată a ceva din altă lume. Şi nu mă aleargă nimeni acolo. Sunt atât de împăcată cu faptul că nu o voi cunoaşte niciodată pe de-a întregul şi de sigură că voi reveni şi reveni încât nu mă aleargă nimic. Iar eu rareori nu îmi imprim de una singură starea de alergătură permanentă.

Şi nu e vorba numai de Barca. Zona aia este din altă lume cu totul. Avem toată coasta până la francezi şi nu e un metru părtat care să nu merite văzut. Iar eu nu sunt fan plaje şi staţiuni pe malul mării. Chiar deloc.

Besalu, spre exemplu. Care a rămas cu accesul în oprş de acum 500 de ani, pe care circulă maşinile!! Devine stradă pietonală numai câteva ore pe zi şi numai în sezonul turistic. Iar feelingul de ev mediu se păstrează şi după ce treci de poarta oraşului, evident.

Sau Cadaques, un sătuc mai mic decât Limanu care aduce a Santorini din punct de vedere al cromaticii - numai case albe, fără cupolele greceşti în schimb. Satul lui Dali - nu ăla în care s-a născut nebunu', ăla pe care l-a ales el să creeze şi să locuiască. Voila casa domnului!

De fapt, una dintre case. Cealaltă, casa 'de la oraş', e la vreo 40 de kilometri de Cadaques, la Figueres, şi a fost între timp transformată în muzeul Dali. Unde nu îmi dau seama cum de nu am reuşit să ajung până acum, vizitând de câteva ori bune zona. Cred că it's not meant to be dar tot ajung eu odată şi acolo. E unul dintre cele mai mari regrete legate de zonă.

Şi dacă e să fie plajă, poftiţi Empuriabrava. Veneţia man-made în secolul 20. Unde o casă cu terasă la canal şi bărcută aferentă pentru deplasare - altfel nu ai cum să ieşi din casă - costă cât un apartament cu două camere în Bucureşti într-o zonă semicentrală şi nedecomandat.

Iubesc paleta asta de culori puternice. Alb cu verde şi albastru. Prima oară când m-a dat pe spate verdele a fost în avion, aterizând la irlandezi, moment în care am realizat că tot ceea ce nuisem eu 'verde' până atunci erau palide imitaţii.

Combinaţia am văzut-o prima oară la baza catedralei Sacre Coeur, unde scările albe urcau printr-un gazon făcut sigur în photoshop până la catedrala albă care nu mai avea decât cer senin pe fundal. A! Şi cineva cânta undeva la harpă pe acolo, în tot tabloul ăsta. Altă chestia gravată pe retină.

Revenind la Catalonia, asta e una dintre cele mai spectaculoase.

Castelfollit de la Roca - un oraş de 15 metri lăţime căţărat la 50 de metri altitudine, pe o fâşie de piatră bazaltică. Jur pe roşu, are două rânduri de case şi o stradă între ele. Iar spatele caselor subliniază subtil linia hăului care se întinde în jos.



Habar nu am cum au fost făcute casele alea. E ceva spectaculos. Şi e pe bune! De aia aici sunt şi cele mai multe poze - nu ştiu destulă geologie şi constucţii ca să transmit cum arată locul ăla.

Şi Girona.
Girona e, de fapt, acasă.
Girona unde am ştiut la 10 minute după ce am ajuns că e adevărată aia cu frumuseţile care te omoară dacă nu ai cu cine să le împarţi. Slavă domnului că am tot avut cu cine.



În fundul pozei se vede un pod. Podul ăla dă în piaţeta în care stăteam.







De acolo o luam agale pe alei şi trepte . . .









. . . ca să ajung la şcoală.






Te pomeneşti că, de fapt, mi-e dor de studenţie. Nu cred. Nu aia a contat. Şi sunt încă în punctul în care pot oricând zice stop!, eu vreau să colind o vreme şi după aia să mă întorc la viaţa de adult. Avantajul vârstei! Nu zic stop pentru că e mult prea tare ce se întâmplă acum, nu pentru că nu aş putea. Ceea ce face totul şi mai savuros, faptul că sunt conştientă că există alternativa şi că am ales.

Revenind. Nu am mai arătat de mult Barcelona cuiva. Anybody up for a weekend în paradis? Că fetele mele au alte destinaţii pe traseu toamna asta!

1 comment:

Anonymous said...

eee, nu e frumos ce faci tu... ostracizezi lumea cu bunataturi din astea vizuale... (gicones)