Friday, May 16

adrenalină

Au fost două zile în care m-am simţit la birou exact aşa cum mă simt când joc tennis. În care am avut satisfacţia aia a efortului productiv, mailul care se transformă în task îndeplinit comparabil cu încordarea urmată de mingea care trece fileul într-un lung de linie perfect pe care adversarul never saw it comming.

Mie chiar îmi place mult ce fac. Când nu-mi place este pentru că las lucrurile mici care nu-mi plac să îmi polueze existenţa săptămâni întregi pentru că refuz să mă apuc de ele.

Citeam dimineaţă la Dan despre generaţia de retarzi care suntem. Eu cred că n-ar trebui să mai fim. Eu cred că noi nu mai avem nicio scuză să consumăm aşa, fără discernământ şi fără direcţie într-o interminabiă cursă spre 'a avea şi aia'.

Noi am crescut altfel. Eu nu am nicio amintire despre marele şi conspirativ numitul 'Pe vremuri'. Nici una. Nicio lipsă motivată de sistem. Ci recompense şi pedepse date pe merit. Ştiu că nu e meritul meu ăsta ci al părinţilor mei. Probabil era şi sistemul băgat în câteva pedepse şi în materializarea recompenselor dar eu nu am ştiut niciodată.

Mă rog, irelevantă partea asta.

Eu cred că e exclusiv o chestie de alegere. Cât te înhami la corporaţie, câte rate îţi faci, cât stai la muncă, cât te consumi şi te amărăşti din cauze diverse, Pipera sau Drumul Taberei, "conferinţe la guvern sau grătare la Snagov", dacă dai banii pentru viitor sau pentru prezent etc.

E normal să mă amărăsc când nu-mi iese ceva la birou dacă îmi place ce fac şi fac cu plăcere şi ţin la chestia aia. Exact aş cum mă amărasc dacă plouă şi nu pot să mă plimb cu bicicleta sau să ies în parc să joc badminton. Nici una dintre cele două nu valorează mai mult la scară universală. Nu e nici una dintre acţiuni mai nobilă, nu?

Cred că depinde foarte mult de ce generaţie vorbim. Pe mine încă nu mă arde casa în care să-mi cresc copii sau fondul de pensie. Sunt la vârsta la care sunt nemuritoare. La vârsta la care banii se duc pe prezent, pe 'acum'!

Habar nu am dacă peste 10 ani nu o să prefer un metru părtat de iarbă în faţa unei case ca alte mii în suburbie în loc de a tremura că-mi calcă cineva copilul pe stradă. Ştiu că riscuri există peste tot, bla, bla, bla . . . . dar am mari dubii că, părinte fiind, eşti atât de raţional când vine vorba de lumina ochilor tăi. Sincer . . .

Habar nu am de ce oamenii ăia au ales aşa. Şi probabil mulţi au ales mânaţi de 'hai să adunăm, să adunăm, să adunăm, să avansăm, să avansăm'. Dar stau frumos la mine în garsonieră în chirie în centru şi nu am cum să ştiu cum e în locul unei Mării la 30 de ani care vrea un copil şi s-a săturat să se certe cu administratorul.

Hahaha..am folosit exemplul cu copilul un pic cam mult. Hmmm....:))))

Mă rog.

Dane, cred că sunt mai multe 'capcane' ca niciodată şi, nu numai atât, e mai uşor ca niciodată să cazi în ele. Mi-a plăcut mult postul tău ;)

Trebuie să învăţăm să spunem: "Nu vreau meniu mare chiar dacă e doar 1 ron în plus":)
Că eu cred sincer că de la asta porneşte.

1 comment:

len.ro said...

Ah, te inteleg prea bine. E asa o diferenta intre una si alta. Pana la urma e intr-adevar o alegere.