acum 2 ani..

... pe vremea asta, imi faceam bagajele sa ma intorc in tara, lucru stiut numai de Sandra si de tata. Surpriza totala pentru restul lumii, care ma stia departe si nu conta pe revederi pana in martie. Sus in topul celor mai frumoase sentimente de pe lume este ala din momentul in care faci o surpriza, cat de mica, unui om sau unor oameni pe care-i iubesti.
Iar cand suprizele sunt mari .....

Acum 2 ani in noiembrie mama a decis ca este cazul sa vina sa ma vada - m-am cam plans cam mult si nejustificat in primele luni. Am fost sa o iau de la aeroport. A iesit, ne-am pupat, am varsat o lacrima si m-a rugat sa mai stau un pic, ca trebuie sa mai asteptam pe cineva. Stiind ca mama este the original mama ranitilor, nici n-am bagat in seama, fiind sigura ca a vorbit cu cineva in avion si i-a promis ca ii aratam drumul (adica eu ii arat) pana in barcelona si blestemand ca nu o sa fiu doar eu cu ea, ci vom face conversatie politicoasa cu strain (adica necunoscut) roman fata de care trebuie sa aratam solidaritate ca suntem un 'popor asuprit'. I am all for that, dar nu cand nu mai vazusem nimic de acasa de 4 luni. Ma rog, inghit. Mai vars o lacrima si, din mijlocul imbratisarii, ce-mi vad ochii la 5 metri in fata .... un gavroche rezemat de o scrumiera, fumand afectat si cu un ranjet (scuze draga mea, dar nu pot sa-i spun altfel) cat casa, studiind scena tandra din fata ei?? Sandra! Sandra care in ultimele 2 saptamani fusese complicea mea in planul de 'hai sa-i facem o surpriza mamei si sa-i apar in prag de Craciun'. Care statuse si rezolvase alaturi de mine fiecare detaliu al marii mele aventuri ce urma. Sandra care se plangea ca ii este dor si imi lauda marea ideee de a veni fara sa anunt inapoi in tara. :)

Iar acum doi ani, vroiam sa urlu celor patru vanturi ca eu vin, ca mai e putin, ca ajung imediat. Si a fost perfect.