am găsit!

Ce căutam deja de mai mult de juma de an.
Am găsit fulgii perfecţi care îşi vor găsi o dulce casă pe omoplatul meu începând cu . . . well, când mă programează ăştia.

Diferiţi,
unul mai mic unul mai mare,
unul deasupra altul sub el.
Să ningă!


Uite aşa o să am iarnă în fiecare zi! :)

Courtesy cea mai tare echipă de creaţie pe care o cunosc. Mulţumim Silvia pentru traducerea excelentă a briefului şi Dan pentru execuţia impecabilă ;)

PS. n-aş fi crezut niciodată că e atât de complicat să găseşti o poză cu un fulg de zăpadă care să-ţi placă!

bec!

Şi combinat momentul de care vorbeam mai jos cu un studiu al listelor pentru reprezentaţia de duminică m-am gândit că m-aş duce cu drag la o seara sau club de karaoke cu tematică românească - muzica uşoară românească.

Când mai ai ocazia în ziua de astăzi să urli un actor grăbit sau lasă-mi toamnă pomii verzi? Englezeştile clasice de karaoke se mai dau încă la radio dar astea ale noastre . . . mai rar.

Wow . . . ştiu! Şi un loc din ăla în care să existe lăutari şi să poţi cânta şi tu cu ei. Nu alături de solista urlând încercând să o acoperi ci cu programare, cum e la karaoke. Doar că atunci când urci pe scenă să fii cu formaţia în spate nu cu ecranul în faţă.

N-ar fi tare? :D

progresie aritmetică

M-am enervat astăzi că nu reuşesc de o lună de zile de când m-am mutat să mă pun la punct şi să pun la punct diverse chestii legate de casă - facturi, instalatori, curăţenie, dat găuri în pereţi ca să fixez chestii cumpărate acum 5 săptămâni de la Ikea etc.

După care m-am enervat că m-am lăsat enervată de astfel de tâmpenii lumeşti.

După care m-am suit în maşină şi am cântat 'casa mea e-un cântec cu acorduri ample' şi mi-a trecut tot ;)

Nu ştiu de ce se zice că suntem complicate noi femeile . . . :))))

Madlen

Doamna Madlen, al cărei condei îl citesc cu savoare de câţiva ani, prin alte locuri, condei depăşit în savoare doar de prezenţa fizică a dânsei la celălalt capăt de masă. Întotdeauna în capul mesei - că aşa a lăsat Dumnezeu lucrurile pe planetă, fiecare cu orânduiala lui, la locul lui.

Aveţi grijă, însă! :)

Azi a fost soare pentru că e ziua mamei. Şi pentru că e ziua mamei nu avea cum să nu fie soare.

Mama e mai tânără decât noi. Şi cu toate astea e fata la care mă duc pentru perspectivă. Aşa cum fiecare dintre fete are o anumită zonă, un tip de abordare numai al ei pe care îl caut de fiecare dată când am nevoie.
La mama merg pentru explozii calme, atunci când vreau să savurez bucuria sau frustrarea. Mama care se surpinde fiind 'mamă' şi o bufneşte râsul.

Chiar am vrut să scriu despre ea astăzi. Dar, pe bune, nu ştiu ce aş putea să spun ca să se înţeleagă. Şi a se înţelege fie şi o nuanţă mai puţin decât este ar fi teribil de trist. Şi NU are cum să se înţeleagă tot - nu sunt eu destul de bună la scris iar ea e prea bună la toate pentru asta.

Oricum . . .

deja un weekend interesant . . .

Hehe . . . uite cum apa tot timpul chestii care să te scoată din supărare.

Dacă e duminică, e Karaoke!! Şi nu orice fel de karaoke, karaoke organizat! Plus că au reuşit să mă scutească de chestia care mă ţinea cel mai mult din a cânta şi a asculta ce se cântă - browsingul prin listă. Well not any more - lista este aici şi o să merg cu temele făcute :D

Şi tot astăzi a apărut şi plan pentru vineri (Sf. Andrei cu mulţi Andrei) şi sâmbătă.

N-am mai avut de mult încă de luni planificat tot weekendul. Şi la cum arată în momentul ăsta . . . va fi 'greu', foarte greu :D

proactivitate, nu?

Că tot zicea Sandra azi că s-a săturat de depresivi auoleo-işti şi se va concentra pe oamenii cu optimişti şi fericiţi cu idei.
Ei bine, uite cum în loc să mă plâng o să fiu proactivă.

Aş vrea să ducem mai departe expriementul din Portocala Mecanică şi de fiecare dată când cineva face declaraţii de principii doar aşa, că sună sau dă bine, pe care le încalcă apoi prin diverse acţiuni, să i se scurtcircuiteze creierul. Un cip care să memoreze toate declaraţiile frumoase şi curate pe care le faci vreodată şi să se ciupească jucăuş de hipotalamus de fiecare dată când dovedeşti că numai gura e de tine.

Păcat că e atât de uşor să scoţi cuvinte pe gură!

Am făcut anul acum vreo 3 săptămâni! Aproape 400 de posturi. Şi exact atâţia oameni încât interacţiunea să nu fie niciodată din politeţe sau obligaţie.

Simţeam nevoia să punctez.

Revenind la realitate, realitatea este că sunt blocată şi nu mai reuşesc să mă scutur. Şi mi-e frică să o iau pe căi neumblate, oricât de tentante ar fi, pentru că nu îmi permit întărzierea.

Ieri am fost să votez. Îmi este foarte clar de ce m-am dus, de ce am votat cum am votat etc. După vot, am stat şi m-am minunat cu Mădălina cum se face că la 23 de ani, după 3 ani de muncă câştig mai mult decât tatăl meu care are aproape 60, dreptul să bage cuţitul în tine şi cunoştineţele necesare pentru aţi salva viaţa. Şi nu mi-a mai fost clar de ce am votat.

Şi nu vreau argumente de genul plicurilor şi orelor la clinici private etc. Vorbim strict de modul în care este gândit sistemul. Iar el permite ca eu să câştig mai mult decât un medic primar. Eu nefiind un geniu sau inventator sau child prodigy sau antreprenor minune ci un om normal cu un salariu normal.

Mă fac mai mare şi mut munţii. Jur!

Anyway!....Happy pietricele day!
Dacă ar fi un pic mai cald afară jur că aş da un cico. De fapt, mă lămuresc cu financiarul pe următoarea perioadă şi dau un vin fiert pe pârtie. Nu-i mai bine aşa? :)

amestecate

Mi-a venit chef să scriu. Aşa, dintr-o dată. Fără să vreau în mod special să povestesc ceva.

Am vrut mai devreme să o readuc pe Jewel în actualitate. Mie mi-a readus-o VH1 dimineaţă, când din baie am auzit "fashionably sensitive but too cool to care" şi mi-am adus aminte de adolescenţa dulce adolescenţă cu vise de bruneţi misterioşi şi depresivi.

Tocmai a sunat mama. Care nu poate ieşi acum la o cafea pentru că e prea devreme, nu poate la 6 pentru că face 2 ore din Pipera până în Floreasca unde este cafeaua şi uite aşa nu pleacă mai devreme de 8-9 de la birou niciodată. În condiţiile în care pleacă de acasă la 7 fără ceva tot pentru a evita traficul. Cum să fii pus în situaţia asta? Să stai 13 ore la birou ca să te fereşti de nervi? Suprapopularea bucureştiului e cel mai 'jos pălăria' plan al lumii corporatiste.

Vorbeam cu Andra acum 3 zile că suntem pe un drum foarte prost când ajungem să ne bucurăm că ceva poate aştepta până luni pentru că putem să rezolvăm acel ceva în weekend. Şi ne linişteşte şi uşurează faptul că l-am tăiat din lista de azi şi l-am mutat pe cea de sâmbătă.

Azi am avut toată ziua o senzaţie de 'lipsă' teribilă. Am stat cea mai mare parte a zilei citind, din clic în clic, lucruri deştepte scrise de oameni deştepţi şi mai trecuţi prin viaţă decât mine. Peste care am dat total întâmplător - nu marile figuri ale comunicării (ăsta e cam singurul mod în care pot să-i includ pe toţi) şi m-a prins în frustrarea la gândul că sunt mult mai mulţi oameni deştepţi la un clic depărtare care m-ar putea încânta şi de la care aş putea învăţa . . . şi la care nu voi ajunge niciodată.

La munte e zăpadă. Aseară a trecut sor'mea pe la mine să ia ceva şi m-a luat cu cald când am văzut boardurile pe maşină. În weekend trebuie să-mi instalez şi eu cauciucurile de iarnă şi barele şi portbagajul. Şi să aştept apoi să cadă nişte bani din cer.

M-am mutat de o lună şi încă nu am reuşit să îmi sincronizez programul cu instalatori/mecanici care să îmi pună baia şi bucătăria la punct. Înainte de a mă muta aveam vise cu zugrăvit şi remobilat. Acum vreau doar să am frigider ca să nu mai ţin lucurile pe balcon că în curând voi savura vinul în format acadea nu pahar cu picior.

E starea aia idioată de final combinată cu starea aia post-vacanţă. Ştiam că datorită detaşării totale voi avea senzaţia că am lipsit 10 zile nu 4 dar am uitat de perioada tampon de după vacanţă în care trebuie să te aduni din cele 1000 de colţuri şi să te pui pe treabă. Un melange infect.

Şi în continuare reacţionez prost la critică şi iau lucrurile personal. Şi în continuare uit să cer şi mă întristez/frustrez/enervez când nu mi se dă. Şi continui să nu zic nimic până în momentul în care tristeţea/frustrarea/nervii depăşesc pragul. Fix modelul adolescentului care tace mâlc şi într-o zi vine cu puşca la şcoală şi îşi împuşcă toţi colegii.

Trebuie să mă hotărăsc zilele astea dacă îmi fac sau nu şi un blog mai asumat. Mă tentează ca experienţă dar nu vreau să nu pot să scriu cum vreau şi la intensitatea cu care îmi vine. Bine, nu că nu ar fi pietricelele primul rezultat în google la search după numele meu întreg . . . dar e altceva. Aici e foarte bine că nu există aşteptări. O funcţie şi un domeniu de activitate în coada lui published by maria e altceva. Cred că disociez eu în continuare între eu şi eu la muncă. Şi la un moment dat tot vor trebui să se unească cele două din loc în loc . . . că nu fac compromisuri în nici unul dintre cazuri deci nu se pune problema de autentic şi mai puţin autentic. Hahaha . . . I complete me! :))) E doar încă o manifestare liberă a tendinţei spre extreme.

Am dat de Viviana iar - care e studentă în continuare şi se chinuie să îşi găsească un loc de muncă. Am stat cu Viviana în apartament cât eram în Spania. Apoi ea s-a întors pe insula ei însorită iar acum s-a mutat la Torino. Şi am primit zilele trecute un mail drăguţ de la ea apropo de scandalul cu românii în italia. Am dat-o în aduceri aminte despre nenumărate discuţii pe tema asta am avut - cum ea toată viaţa, în baza acelor câteva luni de împărţit două felii de parizer, o şcoală, un oraş, o experienţă nouă pentru amandouă, va susţine că nu există caracteristici ale popoarelor, că suntem toţi oameni şi aia e!

Am trecut de punctul în care voiam să fug. Vreau vreo câteva ore de linişte pentru că pot să văd că la capătul va fi ok şi nu e nevoie de fugă.

Un weekend pe pârtie vă doresc. Orice ar însemna asta pentru fiecare.

Cum să fie troiene peste troiene pe valea prahovei şi eu să nu pot pleca din Bucureşti?!
Acesta este momentul ăla despre care am fost avertizată că ori ai timp dar n-ai bani ori . . . . n-ai nici timp nici bani dar ai cizme foarte frumoase de la Sugar.

Vorba mamei, când am sunat-o luni să-i spun că la efortul depus să mă aducă pe lume ar fi păcat să mor de foame acum, să-mi dea şi mie 10 lei de ţigări şi parizer: "Bwahahahaha!"

Hai, încă un pic . . .

Am reuşit ca din cauza panicii legate de împuţinarea văzând cu ochii a zilelor rămase până trebuie să fie totul gata că se încuie firma să nu mai simt entuziasmul. Că nu am de săpat în mină până pe 20 ci de pus pe picioare/încheiat/ dat drumul unor proiecte foarte mişto.

Ia gata! Entuziasmul să poftească în faţă!

Este absolut necesar să citiţi ce e aici.

Universitate - Dr. Taberei

Metrou în DT - vai ce mi-aş dori să o văd şi pe asta!
Deşi am aşa o senzaţie că le va rămâne copiilor copiilor mei. Şi că până atunci nu va aduce decât şi mai puţine benzi practicabile la Răzoare.

Ce mi-a plăcut cel mai mult în articol este că nu au dat nici măcar o estimare a terminării lucrărilor. Să ne ţinem bine!

acum 24 de ore

Un 'mic' dejun de vacanţă, luat la ora 12.


Imaginaţi-vă cam cât au protestat corpurile nostre când au ieşit din avion azi noapte la 3 în ploaie, vânt şi 1 grad celsius.

despre a-ţi fi dor

Azi m-am trezit şi era soare. Mi-am făcut bagajele în timp ce construiam trasee imaginare de ajuns de la aeroport la hostel - trasee menite să dea pe spate turistul pentru prima oară la Barcelona. Simt cumva, ciudat, că e datoria mea faţă de oamenii cu care ajung acolo să simtă ce am simţit şi eu prima oară când am călcat acolo. Pentru că ajung acolo numai cu oameni pe care-i iubesc. And that's MY secret place.

Am divagat.

Ajung la birou dau peste asta. Un post frumos al lui Bobby despre cum împaci dorinţa de a vedea tot cu predispoziţia la a te ataşa de oamenii pe care îi întâlneşti pe drum. Ca să vedeţi ce incredibilă putere are condeiul, dacă nu s-ar fi terminat postul cu So, do you miss anybody? aş fi zâmbit şi aş fi mers mai departe.

Aşa, pe fondul întoarcerii în singurul loc din lume care mi-a fost casă în afară de casă (asta e, copil de bucureşti, n-am avut cum să trăiesc studenţia aia ca la carte oricât de mult mi-aş fi dorit-o) m-a dus asta cu missing-ul la nişte amintiri şi oameni . . .

Pentru mine, asta cu dus dorul funcţionează în felul următor:

Dacă mă duc undeva pentru căteva zile până la 3 săptămâni îmi lipsesc de mor oamenii pe care i-am cunoscut acolo. Pentru că am în permanenţă siguranţa faptului că mă voi întoarce în curând la cei de acasă. Când ştiu că luni sunt înapoi la birou şi la cafea cu Sandra şi azi e miercuri nu mă roade dorul de ea ci mă roade tristeţea că nu pot să stau mai mult acolo.

Dar să te ţii atunci când cafeaua cu Sandra e la câteva luni distanţă.

Atunci când pleci pentru mai mult de atât - când ştii că 'acasă' e departe (şi credeţi-mă că 6 luni sună a foarte foarte mult timp când eşti în mijlocul lor) primeşti cu entuziasm tot ce găseşti acolo dar ţi-e un dor de oamenii ăia care înţeleg lucrurile ca tine . . .

Pe mine asta m-a rupt. M-am trezit înconjurată de lucruri extraordinare, într-una dintre cele mai mişto perioade din viaţa mea, şi nu era nimeni lângă mine care să ştiu că e în filmul meu şi 'simte' ca mine ce se întâmplă acolo. Îmi venea să urlu că nu aveam cu cine să chiţăi prima oară când m-am plimbat prin Barri Gotic. Sau când am dat peste Obrint Pas live şi m-au catapultat direct la concertele EMIL din vremurile apuse.

Revenind la dor, una e dorul ăla de 'ce om mişto, aş mai fi stat un pic să-i mai descos mintea şi să mai râdem'
şi alta e 'mi-e dor de starea, tonul, senzaţia'.
De abia mie îmi ia 5 minute ca să mă entuziasmez total în legătură cu un om. După care mă arunc cu totul în el/ea şi mă trezesc peste încă 5 minute că nu a mai rămas nimic. Tipul ăsta de 'întâlniri' sunt minunate şi oricum nu ai cum să trăieşti fără un pic de 'consum' la intensitatea aia. Dar dau 'dor' în feluri diferite.

E dorul de un context care se transferă cumva asupra unui om din contextul ăla. Care ajunge să poarte senzaţia legată de loc, de ce ai simţit tu acolo independent de prezenţa lui, de ce ţi s-a întâmplat ţie acolo independent de el. Cel mai apropiat exemplu ar fi trăirile mişto de-o vară, de vacanţă şi a se vedea motivele pentru care rareori funcţionează back in the real world. Asta e o mare capcană cu locurile şi oamenii.

Şi e dorul de om. Care nu te roade la fel de tare la început dar care tot apare în conversaţie pe măsură ce trece timpul.

Mă rog, eu încă nu mă ştiu destul de bine astfel încât să simt nuanţele astea altfel decât post-factum şi, sincer, nici nu mi-ar plăcea să ştiu pentru că nu le-aş mai trăi la fel.

Revenind, la cum sunt lucrurile acum, cu riscul de a o da în clişee cu marea familie europeană şi graniţele şterse, am acces la orice om de care îmi este dor - Viviana e în Pisa, Honza e în Cehia, Madlen e la Lyon, Elisa e în Milano, Jordi e la Valencia, Ale e prin Sardinia. Şi asta mai departe de mailurile şi telefoanele pe care oricum ni le dăm din când în când. Iar ei au, la rândul lor acces la mine.

Nu-mi vine să cred că diseară o să ies din tunel exact în faţă la Pedrera. Acolo e studenţia mea de fapt. Prima bucată de viaţă a mea şi numai a mea.

Şi peste încă o lună o să ies din casă direct pe pârtie.

Şi nu are nicio legătură cu altceva decât cu ceea ce aleg. Sau, şi mai frumos, ştiu exact la ce renunţ şi sunt foarte fericită cu renunţările mele.

Limo de Biborteni (iar)

De ce iar?
Pentru că uitasem de starea produsă de spotul lor radio la TV. Ei sunt cei cu peiorativul şi dispreţul: 'dacă moşilor nu le place . . .'.

Până îmi cade BIZ-ul de luna asta în mână şi, într-un articol despre pubicitatea la adolescenţi, am dat de citate şi opinii scose de copy-ul care a scos spotul acela radio. Mândru nevoie mare de realizarea sa.

Din articol: XX este de părere că acesta (spotul) a "dat bine" la adolescenţi deoarece s-a apăsat pe câteva clape sensibile ale sufletului acestora, cum ar fi hăul dintre generaţii şi dispreţul pentru deciziile bătrânilor. Totuşi, XX spune că produsul nu a targetat exclusiv adolescenţii deoarece şi "duduia corporatistă de 38 de ani şi copilul ei de 7 ani îl consumă".

Tot XX: "tineretul se dă în vânt după caterincă şi dacă mai pui şi un pic de sex peste . . . nu ai cum să ratezi".

Măi oameni buni!! Reveniţi-vă!
Vehemenţa chiar nu mă caracterizează dar ăştia . . . . aaaaaaaaa!!!

Uite cum iar m-am încărcat cu negative. Gata! Mă întorc sub globul meu de sticlă în care creativii sunt oameni deosebiţi, nu copiii răsfăţaţi şi 'adolescenţii' nu rezonează cu reclama la Limo.

micile bucurii vinovate

M-am oprit să iau 3 chestii de la un magazin în drum spre casă. Cumpărături din alea plictisitoare, în baza cărora nu aş face vreun efort să mă cunosc dacă m-aş vedea la vitrina cu mezeluri din Cora.

Dar am luat şi pâine.

Care pâine, dragii mei, este subiectul în această seară. Pentru că am intrat în maşină şi acolo s-a rupt filmul. Mirosea exact a brutăria de la ţară unde se făcea încă pâine cu cartofi în cuptorul din bucătăria de vară.

Mi-am adus aminte de Maria mică pe care o trimiteau bunicii să cumpere pâine şi după ce stătea în mirosul ăla de brutărie o jumătate de oră trebuia să-l mai suporte încă 20 minute până acasă unde răspăunsul era inevitabil: 'doar nu o să mănânci pâine goală!'. Uite aşa ajung copii obezi - cu limitări din astea care transformă simplul gest de a rupe din pâinea caldă un colţ şi a-l mânca în ceva imposibil de atins.

Şi uite aşa dragii mei, câte un pic pic pic, am reuşit să consum o pâine întreagă până acasă. Şi mi-a făcut plăcere. Ba mai mult, mi-am adus aminte de cum nu ne lăsa bunica niciodată să mâncăm coca de la chec. Şi ne rugam şi ne rugam şi nu înţelegea cum de ne place nouă făina goală cu un pic de lapte şi ou. Şi cum ne-am jurat că o să învăţăm să facem chec numai de dragul cocăi (cocăi? cocii? huh?). Şi am învăţat dar nu îmi aduc aminte să fi dus vreodată planul la bun sfârşit. Haha. Aici trebuie să verific cu vară'mea, însă.

Vai de mine câte lucruri de abia aşteptam să pot să fac odată ce-oi creşte!

Oricum, bună a fost pâinea aia! :))))))
I blame Videanu! Că nu e normal să îmi ia atât să ajung din Şefan cel Mare în Nerva Traian!

de urmărit

De mult nu am mai urmărit atât de activ o poveste de pe net.

Pe 29 octombrie, Chris Anderson, redactor şef la Wired Magazine şi blogger activ a publicat o listă de vreo 200 de adrese de mail ale unor PRişti care îi umpleau în mod regulat inboxul cu pitchuri/ comunicate/ informări irelevante - adrese şi de pe la Weber Shandwick şi Edelman deci nu vorbim de liga mică.

Nu comentez gestul. Adevărul este undeva la mijloc. E dreptul omului şi blogul lui dar omul e acolo şi în calitatea lui profesională şi a pus paie pe foc într-un conflict care după părerea mea nu ar trebui să existe. Pe de altă parte, mere proaste sunt peste tot şi trebuie cineva să le mai ia de pe masă şi să le dea la porci. Şi este extrem de enervant să apeşi butonul de delete de 1000 de ori pe zi.

Uşor publicity stunt! Sunt convinsă că se aştepta la reacţii puternice şi că nu i-au picat deloc prost mailurile de la oamenii din listă cu cereri de scuze şi promisiuni că vor fi cuminţi ;) iar el ca un senior drept nu i-a scos de pe listă dar a zis că este deschis la a-i ierta dacă îşi revin.

Asta mă enervează îngrozitor. Ameninarea cu 'nu mai intri la mine în pagină' în faţa ameninţării cu 'nu mai ajungi în viaţa ta să vorbeşti cu CEOul'. Şi nimeni niciodată nu vorbeşte de relaţiile alea bune şi extrem de win-win.

Avem obiceiul prost să povestim numai mizeriile. Fie că e vorba de tanti de la nonstop care ne vinde ţigări mestecând gumă şi vorbind la telefon până la funizorii/ clienţii/ partenerii care îţi cer ţie să-ţi dai brief sau vor totul se trezesc în ultimul moment că vor ce tu le oferi de 5 zile. Am peste 50 de posturi cu experienţe nasoale de customer care sau business şi cred că nici unul dedicat unei experienţe bune.

Mă rog. Ce voiam de fapt să spun este că cele aproape 400 de comentarii sunt de citit.

Şi restul ecourilor. Începând de la agenţiile de PR care nu aveau adrese pe listă şi au început imediat campania de promovare către clienţii rivalelor cu 'noi nu suntem pe listă, treceţi la noi'. Şi au început să se înjure prin mailuri.

All in all, cred că şi reacţiile astea la cald fac bine până la urmă la construirea armoniei - cot la cot cu congresele şi conferinţele pe tema 'how to bridge the gap'. Mai ies nişte chestii nu atât de plăcute la iveală şi e bine că ies la iveală. Versus puncte de vedere etern cenzurate de profesionalism.

happy community

Că tot mă plângeam acum ceva vreme că nu am mai simţit de mult chestia aia care zice la carte că trebuie să te facă brandul să simţi, că te bagă într-o comunitate în care vrei să fi, a venit Vaio şi a salvat principiul de la carte.

De mult nu m-a mai luat senzaţia aia de 'Da, da, şi eu am, şi eu sunt cu voi' ca atunci când am dat de asta. Continuaţi scenariul lui John Malkovich! O foarte tare idee foarte bine executată!

pe neaşteptate

Astăzi, când mă aşteptam mai puţin, am redescoperit-o pe Mylene Farmer. Şi de două ore, în seara în care am fugit acasă ca să lucrez în linişte la căldura lămpii mele nou nouţe de la Ikea, stau să mă minunez cu youtube la cât de altfel şi frumoasă poate să fie.

Best selling French female artist of all time.



M-am dus să mă tund şi am primit bonus amintirea senzaţiei de înainte de un concert pe care-l aştepţi de o viaţă întreagă (era un dvd live cu ea de la Bercy), fluturaşii ăia care bat orice first date şi a revenit Mylene!!
Şi, în paranteză fie spus, cum e aia să te tunzi la un zeu care pe lângă magia din foarfece să mai dea la maxim Live at Bercy în timp ce taie la tine?! Respecte domnului Răzvan!



Impecabilă domniţa! Şi cântăreaţă, nu o roşcată bună cu un impresar descurcăreţ. Mi-a umplut seara!

întrebare

Voi nu aveţi un sentiment de morraly wrong când vedeţi o maşină în trafic care depăşeşte coloana interminabilă în coada unei ambulanţe cu sirena activată?

Mi se pare foarte imoral (e cam puternic cuvântul dar de fapt asta e senzaţia) să avansezi pe lângă coloană în felul ăsta. Îmi dă impresia unui om care şi în viaţă avansează aşa - şi nu vorbesc de avocăţeii americani ambulance chaser-i. Foarte urât!

Wanted: Sales Support

Deeeeeci . . . pentru cei care nu s-au speriat de micile mele momente schizofrenice care au transpirat aici pe blog şi ar dori să mă vadă în fiecare zi . . . angajăm!! :))
Noi adică Grupul Trend Consult care facem consultanţă şi training şi facem foarte foarte bine ceea ce facem ;)

Acum, pentru că facem foarte bine foarte multe lucruri şi trebuie să mă întorc de îndată la ele, o să dau un copy paste la descrierea pe care a făcut-o Sandra viitorului nostru coleg. Căci DA, eu mă bucur de panseluţă în fiecare zi.


"Avem si un anunt "serios" pe bestjobs, care reformulat la o cafea ar suna asa:

Mai vrem pe cineva care sa prospecteze piata si sa genereze lead-uri pentru vanzari, sa faca follow-up la campanii de marketing, sa puna oferte cap la cap, sa ne asiste consultantii in relatia cu clientii, sa se joace cu CRM-ul si sa ofere suport la evenimentele mari pe care le organizam.

Viitorul nostru coleg ideal va avea people skills de mare angajament, va sti sa scrie si bine si frumos, si in romana si in engleza, va fi fan detalii si foarte organizat de felul lui / ei. Ah, si evident, va sti sa umble cu PC-u'.

Acum, ca de la o pensée-lutza la cititorii sai, va zic sincer ca mediul de lucru e foarte tare. Suntem relaxati, pusi pe mistouri, stim sa ne ajutam unii pe altii cand e cazul, iar business-wise, suntem pe val :)"


Susţin 100% ce zice colega mea (hihihi) mai sus.
Şi plusez cu o cafea tare.
Eventualele CV-urile la office@ sau la mine. Eventualele întrebări preferabil doar la mine ;)

efectul de bulgăre

Încep să înţeleg de ce oamenii evită să meargă la doctori. Ajungi acolo că te doare ceva şi vrei să nu mai doară şi afli că mai sunt nu ştiu câte chestii în neregulă cu tine. Care până atunci nu dureau, pe care nu le simţeai, şi care acum dintr-o dată sunt 'probleme' care necesită atenţie şi set-up de mii alarme la mobil ca să te ţii de un orar de tratament care evident că nu ţine cont de orarul tău normal. Şi unde mai pui că periodicităţile nu sunt armonizate.

Iar eu sunt foarte foarte comodă. Mă sâcâie faptul că trebuie să îmi aduc aminte chestii şi senzaţia de puncte fixe în program pe care nu le-am ales eu. Şi nu mă pot obişnui cu faptul că nu pot să mănânc şi fac ce vreau când vreau. Aşa că până la urmă tot mănânc ce vreau şi aştept să trag ponoasele. Noroc că încă ţine cu mine organismul . . . în timp ce se pregăteşte pentru palmele peste ceafă de mai târziu.

Mă rog . . nimic grav, nici pe departe. Doar că, v-am mai zis eu, şi o durere de cap mă deranjează îngrozitor pentru că nu sunt obişnuită cu ele. Stările de boală suck bigtime!

Aşteptăm soarele iberic să le facă pe toate bine ;)

de ce?

Toate ca toate dar eu dacă aş fi McDonald's nu mi-aş permite să am spoturi atât de prost/neverosimil dublate şi jucate. E un experciţiu de imaginaţie de fiecare dată când e văd - cine le-o fi dat voie să ajungă acolo?

Mă îndrept cu paşi repezi spre 'bursucenie' - adică spre a fi bursuc, adică spre a nu mai ieşi din casă decât pentru strictul necesar. Dacă aţi vedea-o ce drăguţă şi colorată e! Iar calitatea de 'drăguţ' se multiplică exponenţial dacă iei în considerare cât am aşteptat-o şi dorit-o.

Ciudat cum susţin cu patos abordarea de 'aici şi acum' versus amânarea perpetuă a sentimentului de bine prin asocierea lui cu diferite ţeluri de-atins dar fac şi eu asta de o vreme bună încoace. De fiecare dată când nu mi-am luat vaza aia frumoasă sau lumânarea aia parfumată sau lampa aia sucită pentru că nu aveam o casă a mea exact asta am făcut. Mi-am refuzat o plăcere pentru că nu putea fi 'completă' sau 'absolută'. Ceea ce e absurd.

Mă rog . . toate bune si frumoase. Bârlogul arată din ce în ce mai bine, mai colorat şi mai funcţional. O să îi aduc ceva drăguţ de la Barcelona.