despre a-ţi fi dor

Azi m-am trezit şi era soare. Mi-am făcut bagajele în timp ce construiam trasee imaginare de ajuns de la aeroport la hostel - trasee menite să dea pe spate turistul pentru prima oară la Barcelona. Simt cumva, ciudat, că e datoria mea faţă de oamenii cu care ajung acolo să simtă ce am simţit şi eu prima oară când am călcat acolo. Pentru că ajung acolo numai cu oameni pe care-i iubesc. And that's MY secret place.

Am divagat.

Ajung la birou dau peste asta. Un post frumos al lui Bobby despre cum împaci dorinţa de a vedea tot cu predispoziţia la a te ataşa de oamenii pe care îi întâlneşti pe drum. Ca să vedeţi ce incredibilă putere are condeiul, dacă nu s-ar fi terminat postul cu So, do you miss anybody? aş fi zâmbit şi aş fi mers mai departe.

Aşa, pe fondul întoarcerii în singurul loc din lume care mi-a fost casă în afară de casă (asta e, copil de bucureşti, n-am avut cum să trăiesc studenţia aia ca la carte oricât de mult mi-aş fi dorit-o) m-a dus asta cu missing-ul la nişte amintiri şi oameni . . .

Pentru mine, asta cu dus dorul funcţionează în felul următor:

Dacă mă duc undeva pentru căteva zile până la 3 săptămâni îmi lipsesc de mor oamenii pe care i-am cunoscut acolo. Pentru că am în permanenţă siguranţa faptului că mă voi întoarce în curând la cei de acasă. Când ştiu că luni sunt înapoi la birou şi la cafea cu Sandra şi azi e miercuri nu mă roade dorul de ea ci mă roade tristeţea că nu pot să stau mai mult acolo.

Dar să te ţii atunci când cafeaua cu Sandra e la câteva luni distanţă.

Atunci când pleci pentru mai mult de atât - când ştii că 'acasă' e departe (şi credeţi-mă că 6 luni sună a foarte foarte mult timp când eşti în mijlocul lor) primeşti cu entuziasm tot ce găseşti acolo dar ţi-e un dor de oamenii ăia care înţeleg lucrurile ca tine . . .

Pe mine asta m-a rupt. M-am trezit înconjurată de lucruri extraordinare, într-una dintre cele mai mişto perioade din viaţa mea, şi nu era nimeni lângă mine care să ştiu că e în filmul meu şi 'simte' ca mine ce se întâmplă acolo. Îmi venea să urlu că nu aveam cu cine să chiţăi prima oară când m-am plimbat prin Barri Gotic. Sau când am dat peste Obrint Pas live şi m-au catapultat direct la concertele EMIL din vremurile apuse.

Revenind la dor, una e dorul ăla de 'ce om mişto, aş mai fi stat un pic să-i mai descos mintea şi să mai râdem'
şi alta e 'mi-e dor de starea, tonul, senzaţia'.
De abia mie îmi ia 5 minute ca să mă entuziasmez total în legătură cu un om. După care mă arunc cu totul în el/ea şi mă trezesc peste încă 5 minute că nu a mai rămas nimic. Tipul ăsta de 'întâlniri' sunt minunate şi oricum nu ai cum să trăieşti fără un pic de 'consum' la intensitatea aia. Dar dau 'dor' în feluri diferite.

E dorul de un context care se transferă cumva asupra unui om din contextul ăla. Care ajunge să poarte senzaţia legată de loc, de ce ai simţit tu acolo independent de prezenţa lui, de ce ţi s-a întâmplat ţie acolo independent de el. Cel mai apropiat exemplu ar fi trăirile mişto de-o vară, de vacanţă şi a se vedea motivele pentru care rareori funcţionează back in the real world. Asta e o mare capcană cu locurile şi oamenii.

Şi e dorul de om. Care nu te roade la fel de tare la început dar care tot apare în conversaţie pe măsură ce trece timpul.

Mă rog, eu încă nu mă ştiu destul de bine astfel încât să simt nuanţele astea altfel decât post-factum şi, sincer, nici nu mi-ar plăcea să ştiu pentru că nu le-aş mai trăi la fel.

Revenind, la cum sunt lucrurile acum, cu riscul de a o da în clişee cu marea familie europeană şi graniţele şterse, am acces la orice om de care îmi este dor - Viviana e în Pisa, Honza e în Cehia, Madlen e la Lyon, Elisa e în Milano, Jordi e la Valencia, Ale e prin Sardinia. Şi asta mai departe de mailurile şi telefoanele pe care oricum ni le dăm din când în când. Iar ei au, la rândul lor acces la mine.

Nu-mi vine să cred că diseară o să ies din tunel exact în faţă la Pedrera. Acolo e studenţia mea de fapt. Prima bucată de viaţă a mea şi numai a mea.

Şi peste încă o lună o să ies din casă direct pe pârtie.

Şi nu are nicio legătură cu altceva decât cu ceea ce aleg. Sau, şi mai frumos, ştiu exact la ce renunţ şi sunt foarte fericită cu renunţările mele.