universul ăsta care chiar conspiră . .

O situaţie care trebuia să dureze câteva luni s-a prelungit la mai mult de un an.
De 6 luni aştept să mă mut. De 2 luni situaţia a devenit insuportabilă.

Cu dat cu capul de volan seara înainte de urca sus în casă şi izbugniri diverse de la toate căcaturile mici care îmi rupeau filmul când ajungeam acasă dupa 14 ore de muncă şi nu găseam peace of mind. Mulţumesc pe această cale Sandrei care m-a calmat şi mi-a oferit în repetate rânduri umăr şi un acoperiş deasupra capului în zile ca cele de mai sus şi în multe altele.

Mie mi se pare normal să nu scot ochii, să nu fac paradă când fac ceva ce mi se pare the decent thing to do. Numai că oamenii, se pare, o iau aşa. Şi întind coarda până unde pot. Şi eu mă bazez pe bunul lor simţ de a nu întinde coarda. Şi uite aşa . . .

Ei, ieri dimineaţă, în drum spre muncă în prima zi în care ştiam să o să pot respira un pic mai în voie am decis că îmi voi dedica o jumătate de oră să-i scriu un mail în care să dau totul afară. Cu tot ce cred şi cu tot ce simt şi cum nu am făcut mai multe până acum de ruşinea lui nu din slăbiciunea mea. Un mail violent şi cu injurii. Foarte impropriu mie.

Şi până am băut o cafea şi am stat la o prezentare am primit offline pe mess cum că totul s-a rezolvat şi de la 1 octombrie mă mut.

Pat on the back de la univers că abordarea mea nu e greşită. Că momentele în ţi-o iei din cauza asta contează mai puţin decât ce-ţi scoţi. Şi mă bucur că din toată chestia asta nu am învăţat să fiu ca românul 'tupeist' ci doar să nu mai ajung într-o situaţie asemănătoare niciodată.

Mă duc să visez la tapet şi paravane chinezeşti. :)