nu e panică :)

Faptul că mi se strecoară gânduri gen demisie, reluarea studenţiei sau stat pe banii lu' tata o vreme în momente de criză nu are nicio legatură cu renunţarea.

Dimpotrivă.

E sistemul meu care îmi aduce aminte că fac asta pentru că vreau să fac asta nu pentru că trebuie ('trebuie' în sensul de mâncare, chirie, ţigări) şi că alternativele nu sunt un capăt de lume ci un alt tip de viaţă frumoasă.

E cea mai sănătoasă metodă pe care o am de a trece de momentele alea în care îmi vine să mă dau cu capul de pereţi şi să mă bag sub plapumă vreo 2 săptămâni.

Mă enervează că nu mai sunt ţopăitoare tot timpul. Că mă miră peste aşteptări nesimţirea şi lipsa de asumare, călcarea cuvântului şi meschinăriile. Că îmi dau seama că am trăit sub glob de sticlă. Exact aşa cum banii trag la bani, şi norocul trage la noroc. Am avut noroc de familie, după aia de colegi, după aia de prieteni etc.

Noroc să am în jur numai oameni cu sisteme de valori asemănătoare, cu coloană vertebrală erectă şi respect pentru ei şi cuvântul lor. Aia cu 'lumea e rea şi clevetitoare' e la mine cam tot acolo cu 'când o să îmbătrâneşti o să ai reumatism' - adică foarte foarte foarte departe.

Am ajuns la vârsta asta să mă mir la nesimţire!! E cumva drăgălaş dacă mă gândesc! Cum am trăit eu în lumea mea până acum. În lumea mea unde cuvântul e cuvânt şi respectul şi încrederea există a priori. Puteau fi doar pierdute. Nu era nevoia să mi le câştigi.

Mă rog, mă simt cumva dezechilibrată acum. Între ce îmi asum în faţa lumii şi ce se întâmplă cu mine pe dinăuntru. Am senzaţia că am ars etape şi că de aceea am ajuns un pic prea 'în mijlocul lumii' pentru cât de subţire am încă obrazul.

Dar lucrurile se vor face. Nu au cum să nu se facă! Şi o să mă ţin de lumea mea şi de ţopăiala mea indiferent ce s-ar întâmpla. Pentru că nu pot să pun răul înainte. Nu pot să văd curcubee dacă sunt atentă la noroi. Şi prefer să mă întristez (pentru că, odată trecuţi nervii, toate astea mă întristează) din când în când la alea rele decât să nu mă mai bucur la fel de tare de alea bune.

Iar norocul nu are cum să mă lase. Oamenii care n-au ce căuta oricum se vor duce singuri când e să se ducă. Că devine plictisitor tot rozul ăsta dacă nu înţelegi de unde vine . . :)). Şi dacă nu înţelegi . . . . la revedere!

Şi uite aşa lumea mea va rămâne intactă, reală iar eu săltăreaţă până la adânci bătrâneţi ;)

All in all, ProTv zicea de dimineaţă că ninge în weekend ca-n poveşti. :D
Dacă nu ajung la munte vineri din cauzele care încep să se prefigureze deja . . . . mă lasă nervii!