Friday, October 31

ultima zi

Am livrat în ultima lună aproape zilnic discursul de răspuns la întrebarea "de ce pleci?" De fiecare dată accentuând bucată din argumnetaţie care ştiam că va avea cel mai mare succes şi rată de empatie la interlocutorul respectiv.

Că aşa-mi place mie să simt susţinere în jur . . . nu că n-aş fi sigură de decizie şi mi-ar fi teamă că mă întoarce cineva din drum, nu că aş avea nevoie de aprobare peste tot ci pur şi simplu ca să fie perioada luminoasă şi fericită cu totul.

M-am lămurit cu ocazia asta cum e cu obiectivul şi cu subiectivul. De data asta pe toate planurile. Am trecut o dată prin relaţia perfectă din punct de vedere obiectiv - dacă aş fi pus pe hârtie tot ce vreau eu, îmi place mie, stiluri, simţuri etc. şi aş fi comparat cu tabelul completat de el . . . ai fi zis că ne vom iubi o viaţă întreagă şi o să facem miliarde de copii care se vor face mari şi vor conduce lumea. Dar nu :) Pentru că subiectiv nu se pupau nişte lucruri. Ceea ce nu mă împiedică să-mi fie extrem de drag şi acum.

Exact aşa se întâmplă şi acu. Dacă pun pe hârtie, obiectiv, unde sunt, ce-mi place să fac, cum îmi place să fac, ce vreau, ce ştiu etc ăsta jobul ideal pentru mine în momentul ăsta/vârsta asta/ nivelul ăsta de skills-uri (mă rog, în limita a ceea ce cunosc acu', nu neg că e posibil să fie idealul la pătrat undeva - aia mă duc să şi caut). Dar plec pentru că vreau să văd dacă nu găsec alt drum în afară de ăsta pe care sunt acum - şi în cadrul căruia 'oprirea' asta este ideală.

M-am tot gândit cât e idealism al meu dus până în a mă minţi pe mine asta cu despărţirile amicabile - chit că e relaţie sau relaţie profesională. Şi, ca să ne înţelegem, prin 'amicabil' nu vreau să zic că rămâne loc de bună ziua ci că rămâne loc şi de 'ce mai faci?' 'hai să ne vedem la un suc să povestim', 'hai să mai facem un proiect împreună'.

Aud că nu se poate, că e minciună şi la un moment dat tot în capul meu se va spage. Şi înţeleg şi accept argumentele care susţin varianta asta. Oi vedea io dacă sau când mi-oi rupe gâtul . . . . :) Momentan nu pot să-mi închipui a face lucrurile altfel - rămâne de văzut în timp cât din ea este instinct la oameni şi cât e lehamitea mea nativă de conflicte.

Până atunci . . azi e ultima zi de lucru! Şi e una relaxată, plină de zâmbete. Şi toată bucuria mea vine din faptul că abia aştept să mă apuc de ce va veni nu din faptul că plec de unde sunt. Iar diferenţa între cele două e foarte importantă.

3 comments:

Ioana P said...

Pisi...sa fie intr-un ceas bun! de aici, ai primit aprobarea! azi a inceput sa ninga! miss u, kiss u...

Anonymous said...

Inceputurile sunt intotdeauna cele mai frumoase :-) Inka

mărie said...

@pantazi dacă e zăpadă la tine acolo înseamnă că tooooootul va fi bine. Mersi iubita! Mersi, mersi, mersi :*

@inka Adevărul e că n-am mai avut senzaţia asta de foarte multă vreme. Feelingul de început combinat de bucuria calmului de după furtuna din care a ieşit decizia asta :)