Am senzaţia proastă că nu e pământul stabil sub mine.

M-am băgat cu totul într-o chestie minunată care mi-a dat în trei săptămâni mai multe satisfacţii decât în ultimele trei luni. E clar că şi calitatea de "nou" a contribut la raportul ăsta. Sunt mult mai multe "bătălii" de câştigat, se adaugă şi alea pe care dincolo le câştigasem deja, iar terenul e altul, chiar dacă ştiu ce trebuie să fac cu/ pe el.

E rezistenţa mea la fix creşterea pe care o voiam, la tranziţia pe care nu ştiam de unde să o apuc dar care îmi era clar că e necesară.

Am avut foarte multă baftă până acum. Au venit toate exact atunci când trebuiau să vină (sau asta este interpretarea mea pentru că am ajuns aici şi mi-e bine :), nu ştiu şi nu am răspunsul la what if?). Nu am consumat nimic în totalitate dar am plecat de fiecare dată atunci când nu mă mai simţeam cu piciorul pe aceleraţie.

Eu cred că acum ar trebui să fie întotdeauna piciorul pe acceleraţie (iar "acceleraţie" nu înseamnă 14 ore de muncă pe zi ci cantitate de nou). Şi amuzant este că, se pare, nu sunt încă în stare de a-l ţine acolo fără a fi călcată din când în când.

De ce Doamne iartă-mă nu te învaţă nimeni pe tot parcursul ăla lung de la copil la om semi-mare să faci lucruri de unul singur? De la începerea unei relaţii pe care de cele mai multe ori o pitchuieşti la prietene la pitchuirea unor anumite idei pentru că ţi s-a spus că aia e direcţia sau la referatul cu temă sau structură dată. E execuţie!

Şi eu nu cred că e corectă clasificarea doar în artişti, vizionari şi executanţi. Astea sunt stări finale. Nu poţi să te bazezi pe faptul că artiştii şi vizionarii se vor ridica oricum din mulţime aşa că cel mai bine ar fi să-i învăţăm pe toţi să fie executanţi.

16 ani în ritmul ăsta şi te trezeşti că nu prea ai răspunsuri la întrebarea "tu ce crezi?". Şi că acel gut feeling care te scoate deasupra situaţiei este o chestiune de noroc. Şi chiar şi atunci când există, ai prefera să ai un antrenament serios la capitolul gândire critică şi neconvenţionlă ca să nu simţi că te arunci în gaura neagră de fiecare dată când răspunzi la un "tu ce crezi?" pe o temă serioasă.

Sunt mai multe adunate. Nu urăsc sistemul, şcoala. Eu ştiu sigur nu am făcut tot ce aş fi putut face când eram acolo şi cred că aprox. 2% din cei care trec prin el profită de el al maxim.

Bine, dacă e să mă gândesc, probabil niciodată nu aş simţi cu totul că stiu tot. Nici eu nu mă liniştesc fără cât mai multe fapte adunate pe tema dată. Dar mi-ar plăcea să nu fiu atât de antrenată într-o abrodare pe care o găsesc neproductivă.

Mă rog. Iar m-am ambalat. Şi nu am un point clar la care vreau să ajung.
Mâine e iar luni şi încă doi/trei/zece paşi spre ce vreau să fie. Şi e atât de bine că asta e clar.