cu un picior sub birou şi unul pe acceleraţie

Încă un pic şi pornim la drum. O poticneală mică nu face decât să fie plecarea mai dulce.
Şi ho ho, cât de dulce va fi.

Arabela e în straie de sărbătoare. Mi se rupe inima să o scot pe întuneric când nu poate oglindi soarele în timp ce se plimbă ţanţoşă şi lăcuită pe şosele ca sticla. . . cât a aşteptat draga de ea ieşirea asta.

Să ne auzim cu bine. Eu mă duc să-i fac un bar mitzvah de vreo 2500 de kilometri maşinii :)

Panseluţa Sandra

Pe care o iubim.

Daţi play la sunet:

Make a Free Flash Slideshow

Ea e Sandra, mov şi zen, panseluţă şi ţopăială.

Sandra pleacă în ţări străine peste ceva timp, la zorbing.

Sandra are o altă intensitate a sentimentelor decât muritorii pentru că e cea mai sinceră cu sine persoană de pe planetă.

La mulţi ani! Că restul îl ştii bine . . . :*

vă rog confirmaţi sau infirmaţi

A auzit cineva ceva de Rage Against the Machine în Bucureşti în toamna asta?

Tocmai am aflat că ar fi un zvon dar de unde şi cum şi când şi cine îi aduce nu ştiu!
Şi, cel mai important, care e pagina aia care va suporta refresh-uri până afişează Bucureşti şi o dată şi un venue alături?

Exact cum am păţit şi cu Smashing Pumpkins pe care nu speram să-i văd vreodată live şi mă şi împăcasem cu gândul când s-au despărţit! And then . . . Nova rock 2007, ziua a 2a şi Billy pe scenă cântându-mi Today.

Bine că s-a întors Zack la ei, deşi mi-a părut un pic rău de Chris Cornell care a rămas astfel fără formaţie şi Audioslave a devenit 'trecut'. Dar am încredere în cariera lui solo.

Să vedem . . .

o vorbă

"Visele care îmbătrânesc devin întotdeauna coşmaruri."

banalităţi

112 sau numărul unic în caz de urgenţe care funcţionează pe baza unui filtru telepatic care le spune înainte de a vorbi tu cu ei dacă tu în momentu ăla mori sau ai mai putea aştepta o vreme.

2 noaptea, sâmbătă, muzica la maxim cu un etaj mai jos. Eu sunt printre cei care înţeleg, şi tot înţeleg şi tot înţeleg. E greu la bloc cu petrecerile, e şi mai greu vara când toată lumea e cu geamurile deschise şi termopanul sau lipsa lui este irelevant din punct de vedere al izolării fonice.

Dar totul până la un punct. Pus mâna pe teleon şi sunat la poliţie. Mi-am adus aminte de un post al lui Cosmin despre cum a reclamat terasa de sub el şi satisfacţia pe care a avut-o profitând de un drept pe care îl avem cu toţii şi totuşi, eu până sâmbătă nu am sunat în viaţa mea la poliţie.

Revenind, ferească Dumnezeu să suni la 112 că ţi-ai tăiat venele şi în timp ce vlaga te părăseşte şi lumina e din ce în ce mai puternică îţi dai seama că de fpat vrei să trăieşti. Sună în gol exact ca la serviciul de relaţii cu clienţi al Porche România. Stau şi mă gândesc cui dau mai mulţi bani şi deci, mă enervează mai tare că nu răspunde?

Într-un final, vorbesc şi aflu că poliţia română nu are ce face dacă există interfon şi eu nu ştiu numărul apartamentului. Bun, vine agent plutonier X, cu oareşce nod în gât îl invit în casă să audă cu urechile dânsului cum Gică o iubeşte pe Elena ca pe viaţa lui şi Elena e numai pă interes dar el o iubeşte şi aşa, pentru valoarea ei, mai puţin în cazul în care Elena şi-ar arăta valoarea şi altora.

Şi poliţia română nu a avut ce face. Regula de trei simplă cu 'dacă acum sunt în apartamentul xx la scara 1 şi ăia sunt în apartmanetul yy de lângă lift, etajul 7, scara 2, yy=?' nu a funcţionat. Iar eu eram cu creierii împrăştiaţi la ora 3 dimineaţa, sâmbătă, după ce fusesem trezită din somn exact la timp pentru a prinde recviem pentru un vis la televizor.

Singură în casă, cu manele pe fundal si Recviem pentru un vis pe ecran . . . uite o experienţă la limita normalului. Am avut senzaţia clară de comedie de situaţie frizând absurdul.

Şi uite aşa, muzica a continuat. Din cauza programei şcolare care ne învaţă pe toţi să rezolvăm serpişori şi limite dar habar nu avem să calculăm un procent şi o regulă de trei simplă. Şi a reacţiei mele întârziate datorată filmului de mai sus.

După 45 de minute, când eram deja sigură că agentul plutonier X nu este în faţa blocului făcând calcule ca să identifice numărul apartamentului, m-am culcat şi am visat, pentru a nu ştiu câta oară în ultimele luni, că am un copil. Nu mai înţeleg nimic.

Să fie o săptămână inetresantă!

un pic de perspectivă

De fiecare dată când mă gândesc la orfelinate, centre de zi, de reintegrare în societate etc. îmi vin în minte numai imagini din Annie. Asta e! Când eram mică şi impresionabilă era televiziune şi imaginile alea au rămas, pentru altele eram prea mică.

Am fost dimineaţă la centrul de zi al uneia din fundaţiile din Bucureşti, una din alea care stau bine (comparat cu majoritatea) la capitolul oameni şi fonduri şi localizare şi awareness. Nu e un discurs despre cât de importantă e munca oamenilor ăstora. Ar fi redundant.

Dar mi-am adus aminte de 'dramele' existenţei mele proaspete de adult. Cum e când îţi vine o idee şi lucrezi la ea şi o creşti şi o dezvolţi şi o împodobeşti şi crezi în ea, în final, proiectul să nu se întâmple (că nu sunt bani, că nu place, că nu e timp etc. etc.). Eu una mă oftic îngrozitor. O iau personal şi mi se îneacă corăbiile pe moment. Şi am senzaţia că nu merge şi că nu are sens şi că eu mă duc înapoi la mama şi îmi bag picioarele în ea de lume rea pe care toate eforturile mele nu pot să o schimbe.

Da? E frustrant, nu? În viaţa mea cu aer condiţionat şi take away. Lumea e rea.

Ei bine, cum e să iei un copil de pe stradă, să îl creşti şi să îl sprijini să se dezvolte, să-l 'cureţi' şi să stai de vorbă cu el, să crezi în el şi, în final, să se întoarcă pe stradă sau să-l pierzi vreunei depedenţe?

De unde puterea de a începe fresh, cu mintea limpede şi cu tot atâta credinţă în fiecare dintre copii care trec pe acolo? Este supraomenesc! Şi asta zi după zi. Fără luxul de a te retrage la mama după loviturile de genul ăsta, în perioada, cât de scurtă ar fi, de lipsă de încredere în 'lume'. Jos pălăria şi jos tot în faţa oamenilor ăstora.

Ştiu că dramele omului sunt dramele omnului şi intensitatea lor se raportează la el nu la univers. Dar cum, în condiţiile astea, să mă întristez/dezechilibrez pentru că nu i-a plăcut nu ştiu cui ideea mea mirobolantă?

Later edit: tocmai mi-am dat seama cam cum arată postul ăsta deasupra ăluia de jos.
Una din modalităţile cele mai proaste de a genera interes pentru chestiile de genul ăsta este prin crearea sentimentului de vinovăţie. Şi mi l-au inoculat (mulţii stimuli în direcţia asta de-a lungul anilor) destul de bine din câte văd.

Dacă nu pot să mă gândesc sau să fac ceva fără să mă simt vinovată mai mari sunt şansele să evit sentimentul de vinovăţie decât să mă bălăcesc în el. Acum mă simt prost. Şi aud reclama de la Tv care zice că e zero faptul că m-am coborât din globul de cristal de prinţesă cu abţipilduri mov ca să arunc un gând spre cei mai nefericiţi ca mine. În ritmul ăsta stau aici şi scriu până mâine. Am reuşit să mă deprim acum. Mă rog....

'prinţesăreala' vine din detalii

De abia asta este getting in touch with your inner child. Care copil, recunosc, la mine nu e chiar atât de ascuns şi de înăuntru, îl scot la plimbare de câteva ori pe săptămână cel puţin şi mă simt foarte bine cu el de fiecare dată. Şi el se simte bine cu ceilalţi copii, noroc că suntem mai mulţi.

Ca să nu mai zic că îţi canalizezi râzgâielile şi chiţăielile şi vorbitul ăla cu vocea cu 2 octave peste tonalitatea normală către ceva sănătos şi fără consecinţe. Dacă scapă copilul la birou sau în relaţie .... aia e! Psycho bitch! Eşti nebună! :))

Dar cum să existe aşa ceva pe planetă? Practic mi s-a dat liber la a face pe prinţesa când am chef (asta cu 'numai când am chef' find primul pas spre noua viaţă plină de râzgâieli) :P




Vai ce-o să mă mai joc! Nu-i aşa că sunt cele mai drăguţe stickere pe care le-aţi văzut în viaţa voastră?

Scufi e cea mai tare. Ea stă la Viena şi vorbeşte vieneză şi ştie de magazine cu lucruri din astea. Şi nu numai că ştie, vizitează si achiziţionează. Şi ştie de unde să cumpărăm chestii cu capete de mort, şi unde sunt băieţii artişti, şi unde e punkareala, şi unde e sushi. Scufi e cea mai tare!

Vă mulţumesc doamnă, super cadou! :*

Mi se pare o mizerie fără seamăn ce se întâmplă cu gunoaiele în sectorul 1. Nu mă interesează detaliile sau cine e de vină, cât au întârziat plăţile de-a lungul anului sau cât au întârziat ridicările gunoiului.

S-a reziliat un contract. Move on!!!

Una e să nu mai ridici nici un fel de gunoi după rezilierea contractului şi alta e să arunci cu gunoi pe străzi cum am auzit sau să distrugi coşurile de gunoi existente doar pentru că tu le-ai instalat si au logo-ul tău pe ele. Ale nu au fost plătite, cumpărate de la tine înainte să fie instalate? Doar nu le închiriază? Doar nu le mută de pe magheru în rahova când nu mai sunt shiny? Sunt obiecte cu o durată de viaţă destul de scurtă, nu cred că se plătesc la zi de lucru.

Departe rău suntem de aia cu legea cererii şi ofertei. E un principiu care încă nu are cum. Să crească odată sectorul privat şi în zonele astea mai puţin glamorous să ajungă şi ei în situaţia romtelecomului care nu ştie ce să mai dea pe gratis ca să nu reziliez contractul cu ei.

Mă enervez că parcă văd pe feţele lor satisfacţia în timp ce distrugeau. Fără să înţeleagă ce s-a întâmplat, pur şi simplu fericiţi că pot să vandalizeze un pic.

Trist e că, ca întotdeauna, nu ştii dacă contractul a fost reziliat că rebu e neserioasă sau că vărul primarului şi-a deschis firmă de salubrizare.

Oricum, nu ştiu dedesupturile şi mi-e silă să le aflu. Dacă e vreaun detaliu fundamental care îmi scapă şi care face nulă descărcarea de mai sus, just let me know.

către Pipera şi Băneasa

De ce, având bani, ai vrea să locuieşti aici?


Accept, e mai lux în cartierele cele noi decât în periferia din poză dar ideea e cam aceeaşi. Mă întreb şi mă tot întreb de fiecare dată când ajung prin zona aia. Ai banii să-i dai pe casă în zona rezidenţială A şi alegi să stai între alte 49 de case identice.

Chiar atât de mare e problema cu lipsa de timp la oamenii care au finanţele pentru aşa ceva? E singura explicaţie plauzibilă. Refuz să cred că alegi asta având timpul necesar construirii unei case doar ca coup de image, să poţi spune că stai în cartierul x din Pipera. Mie asta nu-mi zice decât nouveau riche iar sintagma e mai degrabă periorativă decât orice altceva.

Nu am o problemă cu parcurile rezidenţiale. Atâta timp cât casa mea e casa mea şi nu risc ca în anumite condiţii de întuneric şi ebrietate să intru pentru vecini.

Preferam obiceiul de a demonstra muşchi prin casa 'cea mai mare din parcare'. Măcar erau diferite.

Nu mă atinge, nu-mi lezează simţul estetic sau mai ştiu eu ce alte manifeste pentru artă. E doar o întrebare care mă tot bântuie.

Poza e de prin mexic, via exarhu.

vreau şi eu o viză

Vreau şi eu o viză de State.

E chiar aşa de complicat pe cât se aude? Când nu ai proprietăţi, nu mai eşti student, eşti fată şi eşti tânără? A trecut cineva prin asta?

Sau, better yet, lucrează cineva la ambasadă şi are drept de dat viză şi mă crede pe cuvânt că nu vreau să fur americii nici joburile cu covrigi în coadă nici băieţii ei cei viteji? :D

proiecţia la rang de artă

"Există întâlniri nereuşite, asta-i tot. Mi s-a întâmplat şi mie, şi ţie. Cum să deosebeşti adevărul de fals când crăpi de singurătate?

Întâlneşti un tip. Încerci să-l faci interesant. Îl inventezi pe de-a-întregul, îl împodobeşti cu calităţi din cap până în picioare. Închizi ochii ca să-l 'vezi' mai bine. El încearcă să te tragă pe sfoară şi tu faci la fel:

dacă-i frumos şi tâmp îl găseşti inteligent, dacă are impresia că esti proastă se simte deştept, dacă observă că ai sânii căzuţi i se pare că ai personalitate, dacă începi să simţi că-i cam mitocan, îţi spui că trebuie ajutat, dacă-i incult, ştii tu destul pentru amândoi, dacă vrea . . . tot timpul, îţi zici că te iubeşte, dacă dimpotrivă, nu e prea darnic, spui că, la urma-urmelor, ce, asta contează? dacă-i zgârciob e pentru că a avut o copilărie grea, dacă-i bădăran îţi zici că înseamnă că nu e ipocrit şi uite aşa, te faci luntre şi punte să negi evidenţa când ea e strigătoare la cer.

Asta se numeşte PROBLEMA cuplului. Când nu se mai pot 'inventa' unul pe celălalt. Şi atunci începe nefericirea, ranchiuna, ura, cioburile pe care încerci să le lipeşti din cauza copiilor, sau pur şi simplu pentru că preferi să fii în rahat decât să te trezeşti singur."

Discursul unei doamne Lydia din Clar de femeie, Romain Gary .

Uite discuţiile de la cafelele interminabile din sâmbetele ultimilor trei ani rezumate, aranjate, periate de interjecţiile şi conjuncţiile inerente stilului oral şi publicate, ce-i drept acum 30 de ani, de un domn parizian.

Am terminat-o aseară. De mult nu m-am mai bucurat/ întristat/ cules de pe jos după o carte atât de mult. Asta o să fac cadou la toată lumea de Crăciun :D
Fuga la librării şi biblioteci!!

PS: observ că a fost ecranizată. Yves Montand cu Romy Schneider dirijaţi de Costa-Gavras. Dacă are cineva, să-şi facă pomană . . .

acum ne bucurăm

E aşa de multă şi mare şi diversă că să mor dacă înţeleg de ce ne cramponăm în toate mizeriile. Când lucrurile sunt neaşteptat de simple. Invers proporţional cu aparenţa lor, sau cu cât de tare le ameţim.

Cătinel, cătinel nu mai simt nevoia de despicat firul în 14.000 (viteza sinaptică mare este inamicul în cazuri din astea când cu cât mai mult gândeşti cu atât adânceşti groapa mai tare).

Şi îmi aduc aminte de scena aia din Al 13lea războinic când băieţii vikingi cât casele aşteptau să vină atacul paranormal dimineaţa şi în timp ce dl. Banderas tremura şi făcea scheme de luptă ăştia şi-au tras pătura în cap şi s-au culcat. Spre marea mirare a 'strategului' care nu înţelegea cum pot să doarmă când mâine ar putea muri.

Şi totul era, de fapt, atât de simplu:
'E un moment pentru somn, un moment pentru luptă, un moment pentru petrecere. Acum dormim.'

O săptămână cât mai simplă!

oameni

Ce-mi place când oamenii sunt oameni: inventivi (nu în sensul în care e românul descurcăreţ) şi oameni.
Uite ce poveste reală frumoasă. Şi ce premisă frumoasă pentru o poveste fictivă mai amplă.

Made my day.

din seria 'limba noastră-i o comoară'

Unele cuvinte ar tebui să nu existe pe planetă sau să intre în categoria that-which-shall-not-be-named.

Exemplu: mucilaginos

Mi-a stat ciuperca ureche-de-lemn în gât (genial, hualong.ro, vită cu urechi de lemn) când i-a fost asociat adjectivul ăsta.

Trebuia să rămână în trecutul lecţiilor de biologie din generală unde l-am îngropat ca să-mi fie universul plin de fluturi şi melodie.

Am vrut să postez definiţia de dex aici dar platforma dexonline nu suportă nici ea asemenea cuvinte şi dacă nu pot cu copy-paste nu scriu. Google search: o pagină de 10 articole împânzite de cuvinte referitoare la diferitele stări ale fluidelor corpului uman. Deci nu!

De ce să construieşti un adjectiv aşa? Sandra, să nu sari cu explicaţia originii rădăcinii cuvântului şi a evoluţiei sale semantice în nush ce dialecte că nu mă interesează. E urât rău şi eu sunt superficială şi cu asta basta.

Uite, farfalle, ăsta cuvânt frumos.

Entuziasmul legat de iminenta şi apropiata plecare este pe măsura ocazionalelor atacuri de mini panică la ideea de a conduce atâta, singură şi în altă limbă. O să terminăm într-un şanţ cu artera sfâşiată de un autostopist pe care l-am luat ca să ne explice ce înseamnă nach autobahn.

Abia aştept! Silvia a promis că face CD-uri! Yey!

foarte multi oameni pe lumea asta

Vai ce ciudat e să te întâlneşti cu oameni din trecut. Ăia care erau foarte, foarte aproape. Să mă uit cum încercăm amândoi să facem conversaţia să sune ca pe vremuri şi să ne simţim ca atunci. Hahaha.

Nu poţi să fi cunoştinţă şi să fie ok că eşti doar o cunoştinţă cu un fost prieten foarte apropiat. Când îţi aduci aminte ce scoteai din şi cum te simţeai în relaţia aia iar prezentul nu se ridică la intensitatea de atunci. Şi atunci apare disconfortul. Şi atunci eviţi.

Nu ştiu de ce niciodată nu reîncepi să constuieşti. Probabil chiar şi atunci când nu se întâmplă nimic tot se întâmplă ceva de pierzi legătura.

filmul care bate filmul (leapsa #10)

Dacă viaţa mea ar fi un film, ce film ar fi, huh? N-am mai făcut un tag de mult, tnx poofy ;)

Oooof, mă chinui aşa de tare să nu răspun previzibil şi să spun că ar fi un sitcom celebru al sfârşitului de secol cu oameni tineri, amuzanţi, geeky, frumoşi şi multă cafea.

În primul rând, aş spune că nu ar fi un film. Nu mi-ar placea să rezum viaţa doar la lucrurile importante care alcătuiesc cele 120 de minute de 100% suspans şi emoţie etc, etc. Îmi plac picăturile şi momentele.

În al doilea rând, aş vrea să atrag atenţia asupra implicaţiilor serioase pe care le are o astfel de decizie. Afectează mult mai mulţi oameni decât ai crede la prima vedere.

Să explic. Dacă, spre exemplu, aş spune că e Trainspotting (datorită părţii cu choosing stuff nu a părţii cu drogurile) cum ar ieşi Sandra şi Silvia şi Missy şi Andreea şi Mona din chestia asta? Calităţile anturajului lui Renton le-ar cădea lor în cap şi n-aş mai fi invitată la petreceri în pijamale prea curând.

În al treilea rând, alegerea unui film implică automat identificarea cu un personaj principal şi nu am astfel de idoli. Iar a spune că sunt unul din oamenii care umbă pe acolo prin vreun film pe care îl asociez vieţii mele ar însemna că sunt un fel de figurant la mine în viaţă. Not!

În al patrulea rând . . . nu mai am argumente valide. Oricum şi astea de mai sus sunt bollocks (engleza e pentru tine, Silvia :P) inventate ca să nu par chiar nebună, obsedată şi psihotică când vine vorba de Friends.

Şi nu sunt. Sincer aşa arată. Un pic din fiecare dintre copii ăia în funcţie de presiunea atmosferică, partea feţei care a salutat prima cearceaful în dimineaţa respectivă, de câte ori am prins stopul în intersecţie la Unirii in seara aia etc.

Şi e loc berechet pentru de toate, şi se întămplă de toate şi e geeky şi e amuzant şi plin de chestii nesemnificative la scară universală. Mă enervează rău de tot în ultima vreme raportarea continuă la scara universală.

That's it. Pentru mine e Friends. Că e viaţă.

Liber la leapşa. Cine doreşte să sară.
Am să direcţionez clar una singură, spre Monik, că n-am mai vorbit de multă vreme cu ea.

Alte tag-uri: peştişorul de aur, maria likes to . . , măriuca mică, vorbele mele, mâncare, vicii, cărţi, secrete, 24 întrebări pe loc, lista moşului.

Update: Silvia, treci şi tu la datorie

Last day out

Da, ultimul hurray al verii şi al concediului. Care dacă nu poate fi mai mare poate fi mai multe mici :).

Şi un road trip lung, că tot nu mi-am satisfăcut nevoia de road trip iarna trecută că n-am avut de ce să mă duc nicăieri. Şi văd într-un final dramatic Mad Caddies. De ce într-un final dramatic? . . . este unul dintre secretele mele cele mai negre. Nu discutăm.

Uite câte încap în 8 ore. Ar trebui să scoale nişte oameni din morţi ca să mă mai ţină încă 24 de ore după aşa un line-up în prima zi.

Aş vrea să nu pierd niciodată big picture-ul care mă lasă să mă hotărăsc de la un minut la altul îmi iau catrafusele şi plec în austria 4 zile să văd punkişti.

E incredibil cum, de fapt, toate sunt posibile. Când acum 4 ani mă uitam ca viţica la poarta nouă la colegii de facultate din Spania care fugiseră cu o zi înainte până la carnaval la Veneţia. Aşa, că erau la o bere pe Rambla cu o seară înainte şi şi-a adus unul aminte că e carnaval. S-a produs un declick undeva atunci.

Acum 2 ani NOFX erau un vis frumos, acum apuc să îi văd de 2 ori în mai puţin de o lună!!

Şi probabil că nu am avut eu vreo revelaţie ci pe vremea când mi se păreau imposibile lucrurile astea chiar erau, din raţiuni de independenţă financiară, legală, de transport etc.

Sunt foarte fericită! :)

Şi nu când o să ajung la festival sau când o să termin cu mega evenimentul din septembrie sau când o să termin ratele la maşină sau când o să rezolv cu comanda greşită de un furnizor neatent sau când o să vină iarna sau când o să mă îndrăgostesc din nou.
Fix acum. :D

Sunt bucăţi pe care nu le poţi asculta decât tare, tare, tare!, orice ai fi în mijlocul de a face când le ia shuffle-ul de la media player. Stop, minimize, volum la maxim, reluat activitate.

Bună dimineaţa! . . . aşa, de luni

idle hands

Mi-e dor să scriu de mână. Să scriu de mână altceva în afară de liniuţele de dimineaţă cu ce am de făcut în ziua respectivă. Mă trezesc că e unul din momentele cele mai mişto (din punct de vedere al aprecierii lucrurilor mici bla, bla, bla) cât scriu fiecare punct de pe lista aia şi ea creşte şi pixul alunecă. Cred că dacă mi-aş lua un stilou acum aş trece ca task-uri fiecare ţigară şi refill al cănii cu apă.

Altul. Alegerea fructelor/ legumelor în supermarket. Îmi aduc aminte când am ieşit prima oară din ţară, pe la vreo 13 ani, şi am dat de Spar şi dispunerea, de acum comună, a fructelor la îndemâna clientului. Când acasă totul trecea prin mâinile doamnei din spatele tejghelei din piaţă faptul că puneam eu mâna pe fiecare fruct care intra la mine în pungă mi s-a părut fantastic. Şi acum, de mult ori îmi iau doar câte o banană, două nectarine, două mere doar ca să-mi fac de lucru în zona aia.

Altul. Foarte ciudat. Spălat vase. Aseară am intrat într-o bucătărie lăsată după 10 zile de studenţi în vacanţă care au locuit/ mâncat/ dormit la noi în casă. Nu intru în detalii. Azi vine cineva să facă curat. N-am putut să las vasele atât de multe şi atât de nepuse la înmuiat (şi câţi ani m-a revoltat exact comportamentul ăsta la mama care strângea prin casă că vine femeia). Spălatul vaselor începe tot timpul cu nervi, iar după primele 2 farfurii încep să caut cu privirea mai multe, cât mai multe. Pui mâna pe ceva şi ceva-ul se face lună. Cât de tare?!?

Mi-e dor de un grătar, de condimentat tăvi întregi de pastramă şi fleică, de dat formă la pasta de mici. Yummy.

Am senzaţia că între tastatură şi volan nu mai fac nimic. Un pic de telecomandă din când în când dar de când cu 236 de episoare delicioase de friends pe dvd şi finalul de sezon la criminal Minds şi CSI-NY (vai câtă bătaie şi-a luat bietul Danny aseară) televizorul a trecut în plan secund.

Nu vreau să plivesc buruieni, nu despre asta e vorba. Dar vreau să fac ceva!!....vai cât de tare mă enervează chestia asta! Vreau să vină iarna să mă dau cu capul de copaci si cu fundul de pietre să simt şi altceva în afară de senzaţia infectă de saţietate după take-out dinner.

păcat

Câţi ani au trecut de când s-a deschis mall-ul din Vitan? Cred că cel puţin 5. Iar ei insistă cu numerotarea aia împotriva raţiunii a scaunelor din multiplex.

După 5 ani încă sunt cel puţin 20 de oameni în sală care ridică alţi oameni de pe scaune, câteodată chiar cu nervi şi certuri, pentru că nimeni nu îţi atrage atenţia asupra acelui 'stânga' sau 'dreapta' imprimat pe bilet.

Ce-i asta?! Numerotezi în funcţie de unghiul sub care vezi ecranul? O măsură luată de la idolii noştri politically correct de peste ocean? Să nu se simtă ală care are locul 17 mai prost decât ăla care are locul 1 când amândoi văd la fel de bine? Îmi distrugi prima parte din film cât oamenii îşi scot biletele şi se lămuresc cum e cu stânga şi cu dreapta.

Mă rog, aseară am simţit nevoia de experienţa multiplex, cu cola de 1 litru si popcorn cât pentru o mică armată. M-am trezit în întuneric, oarecum singură, în ultimul rând, uitându-mă la minori vrăjitori pe ecran. Ciudat! :)))

Oricum, Harry Potter a devenit foarte trist. În 2 ore am văzut un singur montaj de vreo 2 minute maxim în care copiii ăia chiar zâmbeau. În rest, probleme existenţiale, demoni, analogii şi metafore dureros de tangenţiale cu sisteme politice şi tot aşa. Şi eu care voiam să mă distrez un pic.

Nu e prost filmul, departe de asta, dar era fun şi copilărie şi magie iar acum au crescut şi o dau în probleme de oameni mari şi martirii şi conspiraţii.

că tot despre asta vorbeşte toată lumea

Pe vremea asta, nu-i aşa că aţi vrea să fi dezvoltat cineva ideile de aici? Punctele 2 şi 3 mai precis.

Mi-am adus aminte de postul ăsta în timp ce stăteam pe balcon la ploile de mai acum câteva zile, sperând că raportul litrul pe metru pătrat e destul de mare ca să echilvaleze cu o zi la spa pentru Arabela.

N-a fost să fie. Am spălat-o.

Acum, evident, iar plouă.

încă, țepuș, bâtă

Ha! Am rezolvat problema.
Titlul fără diacritice, publish, edit post, titlu cu diacritice. Pentru că pagina se creează odată cu primul publish.

Şi uite cum link-ul nu mai are litere mâncate iar eu am titlu frumos cu ţ, ş, ă, î și â.

încă nu la turaţie maximă

Conform dictonului că femeia nu e niciodată mulţumită, mă plâng de trei luni că mă topesc dar.....Ce-i cu vremea asta?!?!

Ziceam că nu reuşesc să intru la loc în ritmul de acum o lună şi poc!, poftim! vreme să te inspire la muncit. Nu-mi vine decât să mă ghemuiesc pe canapea şi să ascult ploaia uitându-mă la friends. De bani şi copii nu e rost.

Şi azi a fost o zi din aia în care am scris numai mailuri acide şi am dat numai telefoane supărate. Şi nu-mi place deloc. Nu înţeleg de ce mă pun oamenii în situaţii din astea. Poate nu or avea nici ei chef să muncească pe vremea asta. Să-mi zică şi rezolvăm cumva. Le fac bloguri. Să se plângă online dar să-şi facă treaba cum trebuie offline.

care se face!

Printre chestiile care-mi plac cel mai tare la vârsta asta de tranziţie e că momentele de 100% copil şi 100% tânar adult pot alterna câtodată cu timpi imperceptibili între ele.

Acum 2 săptămâni am avut ultimul aşa-zis examen de maturitate pe plan profesional. Loc de muncă nou, echipă nouă, un job care înainte de mine nu exista . . . rezultă momentul ăla de acum-ori-niciodată de poziţionare. Nu intru în detalii. Era o situaţie nouă cu public nou şi cu miză mare din care am ieşit foarte bine. Cu nesomn şi nemâncat şi fluturaşi dar a fost foarte bine :). My presentation did rock, thanks for the good thoughs, Mirona.

După care, la nici 45 de minute, eram ghemuită pe bancheta din spate a maşinii lui tata, dormind în drum spre Veneţia de Jos, jud. Braşov. Ceea ce nu s-a mai întâmplat de vreo 10 ani. M-am trezit într-o situaţie cu totul dintr-o viaţă anterioară. Ultimii ani am mers eu singură cu maşina până acolo, sau am stat în faţă lângă tata . . . nici nu mai ştiu. M-a pufnit râsul pe Timiş. Tata s-a topit tot când i-am zis. Şi acum mi se face pielea de găină. Deşi maşinile lui tata s-au tot lăţit, bancheta clar nu mai e combinaţie de la o vârstă încolo pentru somn.

Vai cât de glorios mi se părea ştrandul din Perşani (care e ultima groapă şi ar trebui închis ieri - şi se observă toate mizeriile trecând cu 70km/h pe lângă el). Şi mersul la Şercaia să ne luăm îngheţată . . zi de sărbătoare în toată regula.

Şi câta sistemul imunitar am consturit făcând baie în Olt cu toţi puii de animale de casă care erau nedoriţi, băgaţi în sac şi daţi pe vale. Câţi saci din ăia am deschis sperând că găsim măcar unul viu. Odată a venit un cal întreg, înecat probabil mai spre amonte. Şi mă mai mir că nu mă îmbolnăvesc niciodată :))). Nu s-au lipit atunci toate mizeriile alea, nu se mai lipeşte nimic niciodată.

Casa veche e tunel al timpului, jur. Pun poze mai jos. Jur că tablourile pe vremuri erau făcute astfel încât să se uite la tine oriunde erai în cameră. Aveam două portrete (străbunica şi domnul ei) cărora jur că li se aprindeau ochii în momentul în care stingeam lumina să ne culcăm.
Şi ne ţineam de mână când ne trimitea bunica în beci după pepeni. Beci unde funcţionase o şcoală undercover pe la începutul secoului.

Patru copii la vârsta aia caracterizată în primul rând de imaginaţie şi crezut în tot felul de chestii.....a li se da pe mâna o casă din asta cu mii cotoloane şi curte cu grajduri şi magazii şi şură şi grădină cu porumbul de 2 metri jumate, totul într-o casă pe la vreo 50 de metri de cele două cimitire ale satului. Vă daţi seama cam cum au arătat verile alea.

N-am mai dorit într-un pat înat până la talie de foarte multă vreme. Pat de fân. Cu mult fân peste care e pusă o plapumă peste care vine o pătură peste care un cearceaf peste care eu.

Cotloanele de care ziceam. Sub şură, magazii cu tot ce poţi să vrei şi să nu vrei. Distracţia era tot timpul la noi acasă că noi nu le mai foloseam (adică nu aveam animale) şi ne puteam juca unde voiam.

Aceasta este.....tada!! Cine ştie, cine ştie? Zestrea! :))

Iar asta, asta a fost cea mai mare bucurie a excursiei. Dacă mai vedeam mult cucuruz de câmpie înalt până la genuchi începeam să cred că eram eu mică rău şi de aia mi-l aminteam aşa de mare. Nu! Aşa arată porumbul! Cu trei capete peste un gard care e cu două capete mai mare decât mine.

Mă rog, am pornit de la altceva. Nu-mi dau seama dacă este foarte sănătos sau dimpotrivă, trecutul de la o extremă la alta. Poate am trecut prea repede de la una la alta in the first place. Poate e dezechilibru şi mă arunc în copilărie în halul ăsta ca simt că mă îngrop în altele.

Nu ai cum să-mi spui sincer că a te ghemui pe bancheta din spate sau a o lăsa pe mama să-ţi amestece un orez cu lapte cu gem de prune e interzis după o anumită vârstă. Nu ar fi mult mai nasol să nu o fac că sunt mare şi nu se face? Câteodată povesteşti cu tata despre noua legislaţie a muncii şi pensi private şi cu mama despre moştenirea Cataloniei şi noul ei prieten şi alte dăţi nu.

Şi mi-ar părea foarte rău să nu mă mai bucur de ele.

I ain't got rythm

Uitasem cât de greu e să reintri în realitate după vacanţă. Ce mai faci în zilele-tampon după ce ai terminat cu mailurile, cu readerul, cu telefoanele, cu arătat poze mamei etc.?

Nu e combinaţie cu vacanţele astea de o săptămână. Primele zile acolo nu putem să stau locului iar acum îmi vine să legumesc la nesfârşit. În starea aia în care îmi doresc un şoc electric de resuscitare a creierului care e in legumeală clinică, să măresc un pic intervalul bătăilor. Să înceapă să apară vârfuri pe linia aia dreaptă de pe monitor.

Instead, am început timid planificarea escapadei de iarnă. Nu mă va mai prinde concediul în poiană la piscină sau în baruri vreodată în viaţa mea. Îmi rezerv cel mai înalt munte de pe planetă unde e iarnă tot anul ca să fiu sigură că nu mă mai trezesc ca anul trecut, la oraş. Şi road trip până acolo. Trebuie să-mi iau cască. De unde îmi iau eu cască în august?

Şi uite aşa inboxul se tot umple în timp ce eu caut oferte de ski. Ufff....

vacanţa pe scurt

Mâncat. Dormit. Cântat. Dormit. Mâncat. Dormit. Cântat. Mâncat. Dormit. Cântat. Dormit. Mâncat. Dormit. Cântat.
Şi aşa au trecut 7 zile.

Condimentate cu o oră de shopping - mai mult nu am rezistat la cele 800 de grade care erau, şi grade din alea umede nu caniculă regulamentară ca acasă.

O zi pe un vas la vânătoare - felipov, sa ştii că te iubesc şi sunt maxim de devotată dar nu am putut rezista ideii de vânătoare şi nu se vâna nimic altceva acolo. Oricum, să ştii că nu am prins nimic deci nu avem mâinile pătate de sânge.

Două ore de beach party - am vrut să vedem dacă e chiar ca la mtv grind. Foarte tare, nu cred că m-am simţit vreodată atât de bine într-un loc cu muzică care nu-mi place.
Mai jos, este imortalizat momentul în care mi-a fost cel mai cald din toată viaţa mea.

În rest, am creat confuzie în hotelul unde nu existau decât oameni sub 18 ani cu părinţii şi oameni peste 30 de ani cu copii. Cred că de aia toată lumea ne întreba dacă lucrăm acolo.

Am găsit, ca de obicei, locul nostru unde am spart playlistul de karaoke cu Oh Carol şi Wonderful World şi My way cu I predict a riot si Cornflake gril şi Baby got back :))).

Aaaaaa . . . . . şi am început un an nou din viaţă. Cu acorduri de happy birthday începute pe neaşteptate în timp ce mi se de abia mi se aşeza homarul confortabil pe fundul stomacului. Cu un tort ca aerul şi în aplauzele frenetice ale terasei care cred că aflase de la fete înainte că n-a fost tocmai uşor să ajung la vârsta asta :P