de fapt şi liniştea asta anunţă ceva

Că uitasem de ce e de fapt linştea asta atât de mişto - că anunţă nebunia care va începe: obraji roşii de la viscol, retrezirea muşchilor la viaţă, alergătură de la bucureşti la braşov, trezit în weekend mai devreme decât în timpul săptămânii.

Cred că şi Arabela s-a săturat deja de a fi maşină de oraş - o simt că trage pe posada de parcă şi ea ştie ce va veni. Draga de ea, cum să nu te apuce frustrarea când îi folosesc 0,00001% din putere în mizeria de trafic din oraşul ăsta? Atât de rău îmi pare că nu pleacă cu noi de revelion. Cum o fi să conduci un Vito? Îmi aduc aminte ce panică din categoria 'mărimea contează' am trăit când am trecut de la matiz la polo. Vito-ul pare ceva de necondus în momentul ăsta and yet va trebui condus vreo câteva mii de kilometri.

Hanyway, roadtrip cu 8 oameni până în austria nu are cum să fie altfel decât memorabil.

Jur că simt fizic că vine perioada de maximă activitate a anului. Am aceeaşi lipsă de stare şi nerăbdare şi fluturaşi care apar tot timpul prin noiembrie. Ţinem pumnii stânşi să nu se finalizeze ca anul trecut cu sărbători de iarnă trăite în mocirle nu pe alb.

linişte

Vai ce vreme! Numa' bună de mers acasă şi ghemuit pe canapea.

Ce bine e când există acasă şi canapea ;)

Tot ce-mi mai doresc acum e o pereche de papuci din ăia moi şi pufoşi care să-mi zâmbească ca doi pui de ciobănesc mioritic când intru pe uşă.

M-am mutat! :)

deci Barcelona

Dreams DO come true. Odată ce te apuci să investighezi cu ce se mănâncă. Google-ul ăsta şi internetul în mare mi-au pavat drumul spre nişte chestii în ultimii ani de nu-mi vine să cred câteodată.

Orice ai visa să faci/vezi şi ţi se pare 'departe' tre să afli cu ce se mănâncă şi ce efort implică. În cazurile fericite îţi dai seama că e la îndemână, în cele mai puţin fericite îţi dai seama că nu e atât de departe pe cât credeai iar alea care îţi confirmă presupunerile ţi se apropie ani lumină în momentul în care ai măcar o idee de unde să le apuci şi ce ar însemna.

De fapt internetul nu are nicio treabă. A jucat o partea foarte importantă pentru că în lipsa comodităţii pe care ţi-o oferă, aia cu un click away, probabil nici nu aş fi încercat să fac multe dintre chestiile care s-au dovedit 'făcubile' în cele din urmă.

În fine, the point is că pe 14 plec la Barcelona :)

uite o explicaţie!

O explicaţie la mulţi nervi din ultimii ani.

Unde te angajezi când nu ştii să faci nimic?
Marketing şi comunicare frate! Că salariile sunt relativ mari comparativ cu volumul de muncă şi oricum te cresc ei. Aaaaaaa! Uite de ce nu dormeam eu nopţile. Şi cum apar fenomene de genul. Adevărul este că nu faci altceva decât să dai ok-uri pe layouturi şi să zâmbeşti frumos la conferinţe.

Nu înţeleg câtă vreme o să o mai ţinem cu mântuiala asta. Vorba Silviei, toată lumea vrea să se facă copywriter că doar e foarte simplu şi toate fetele vor să se facă PRiţe că e garderoba asociată foarte mişto şi all you have to do is sit there and look pretty.

Şi ne mirăm în continuare de studente de 19 ani care vin la interviu, confundă relaţiile publice cu BTLul şi cer 600 de euro pe perioada de probă.

E adevărat că toată lumea caută experienţă zero pentru că efortul de a construi e mai mic decât cel de a dărâma şi a construi după aia. Dar de la asta până la 'haideţi aici cu toţii cei care nu aveţi pasiuni şi nu ştiţi ce vreţi, că se munceşte puţin pe mulţi bani' e destul de multă cale cu nuanţe care nu se vor epuiza niciodată.

Mă rog, mi-a sărit ţandăra rău de tot când am văzut titlul. De la titlu mi se trage. E atât de zeflemitor la adresa celor trei domenii implicate . . . bani mulţi şi muncă puţină! Suntem toţi nişte diletanţi!

Argumentul cu pregătirea la job e cât se poate de adevărat, ca şi faptul că poţi să faci comunicare sau vânzări după medicină dar nu poţi să faci medicină după SNSPA. Şi articolul conţine exemple normale de oameni care şi-au dat seama că nu şi se potriveşte ceea ce fac şi că le place mai mult asta, ceea ce e foarte ok! Şi nu are deloc tonul titlului.

Nervii mei aiurea într-o zi de miercuri cu soare din cauza unui titlu.

Ce mişto e când se leagă lucrurile! Când pică aşa, toate odată şi legate şi 'in cohorts' cumva (am reauzit aseară într-un film expresia şi mi se pare că sună foarte mişto, a complice în obrăznicături cumva, mă rog, îmi place cum sună!)

Bine, în mare îmi place mie foarte mult să le leg chiar şi când nu sunt evident legate. Că e frumos să crezi că universul conspiră la realizarea legendei personale :)))). Că soarele exact în momentul ăsta dupa multă ploaie şi vânt a venit să facă party după nişte alegeri ale tale şi că fulgul de nea de duminică anunţă că ai parcurs etapele şi vine recompensa. Că succesiunea fluentă cât şi micile sau nu chiar atât de micile scurtcircuite vin tot timpul în momentel 'deschise' câtre aşa ceva.
Ha! Luaţi d'aici egocentrism . . . soarele răsare în cinstea mea şi iarna vine că am meritat-o eu! :))

All in all, cred că e normal să fii mult mai 'conectat' când simţi că se schimbă lucrurile şi să observi chestii care altfel nu îţi sar în ochi. Că până la urmă despre asta este vorba, când eşti atent le vezi, când nu, nu.

telegrafic dar numai de bine

Răceală învinsă cu brio.
Boots noi achiziţionaţi după chipul şi asemănarea :)
Duminică fulgi mari la Braşov.
Cumpărat (aproape) bilete pentru Barcelona în nov.
Super randament şi sinapse duminică - când am fost nevoită să mă apuc totuşi de ce n-a putut răceala să ducă.
Weekendul ăsta am program de trafalet şi Ikea şi dumnică beau un vin la mine in casă!!! Pe bune de data asta.

Şi totuşi îmi explică cineva de ce m-am trezit irevocabil la 4 azi dimineaţă? :D
Uite de ce devenise obsesivă asta cu mutatul. Pentru că în condiţiile actuale nu am ce face altceva la 4 dimineaţa decât să mă îmbrac şi să vin la birou . . . ceva ce nu vreau să mai fac vreodată în viaţa asta.

key learning points

Mult prea tare! Trecând peste explicaţiile de suprafaţă cu bărbaţii care sunt de pe marte şi femeile de pe venus.
Aplicabil oricărui om din jurul tău care nu eşti tu!



Hahaha. Tongue? Yep. Cool!

Mă paşte răceala. Sunt dureros de conştientă de bucăţi din mine pe care în mod normal nu le simt, vezi pereţii gâtului.

Sunt 99% din timp sănătoasă tun şi alea câteva momente în care apar disconforturi devin morocănoasă de nu-i adevărat. O durere de cap pe care mulţi o cară după ei fără probleme la mine e tragedie.

N-am înţeles niciodată cum e aia să nu mănânci nu ştiu ce că te arde stomacul sau te strici la stomac sau să nu faci efort fizic în perioada aia a lunii că nu ştiu ce se întâmplă. Singura legătură clară de cauzalitate pe care am trăit-o deci o accept este cea între diverse alcooluri şi intensitatea mahmurelii de a doua zi.

De fiecare dată când simt că nu funcţionează totul la turaţie maximă mă simt de parcă m-a lovit un cal.

Ştiu, să tac din gură şi să mă bucur că mă fac io mare şi reumatică :))
Ce ar mai fi domne' tinereţea fără convingerea imortalităţii şi indestructibilităţii?

Nici eu nu înţeleg nimic din postul ăsta.

Dacă aş avea în plus 4 centimentri, 4 ani şi 4 ace sunt convinsă că n-ar mai fi nevoie de multă din energia pe care acum o cheltui cu diverşii care pun problema în termenii ăştia.

Dar momentul revelaţiei este mult mai savuros aşa ;).

Iar toată energia aia trebuie să se transforme oricum în ceva dacă e să ne luăm după legile fizicii deci might as well be în direcţia unor victorii mai savuroase.

10 lucruri care-mi plac la mine

Nu am chiar zece acum dar tocmai mi-a venit unul.

Faptul că pot să ascult în loop Johnny Cash - Hurt şi să fie doar o melodie incredibil de frumoasă şi nimic mai mult. Că aşa e relaţia mea cu muzica de când mă ştiu. Ea e ea şi starea mea e starea mea.

Nu că nu aş asocia muzici cu stări. Nu ai cum să nu gândeşti odată în viaţa că 'acum aş asculta asta'. Dar la depresie nu-mi trebuie muzică depresivă şi la fericire nu-mi trebuie muzică fericită. Şi nici invers. Muzica-i muzică. Şi aia frumoasă e frumoasă punct. Iar acum, cu tot soarele afară şi cu toată bucuria din mine, Hurt a lu' Johnny e foarte foarte frumoasă (mă rog, Hurt a lu' Nine Inch Nails în varianta Johnny Cash, ca să dăm cezarilor ce-i al cezarilor).

PS. deşi, cu toate că Johnny rupe cămeşa de pe tine, varianta originală îţi rupe creierii.

primele impresii

Mi se tot spune că sunt prea extremistă cu detaliile şi probabil e deficienţă profesională faptul că îmi moare câte un pic urechea la fiecare dezacord şi topică de engleză tradusă mot-a-mot în română fără diacritice.

Dar jur că nu sunt nebună şi că detaliile chiar fac toţi banii. Chiar şi alea care nu sunt observate decât sunt ok dar sar imediat în ochi dacă sunt făcute cu picioarele.

Am fost ieri noapte în Băneasa. Mai nou BBIA. După principiul că dacă avem acronim sunăm mai tare!

Am ascultat 10 minute o conversaţie între domnişoarele care spălau pe jos împrăştiind spumă şi apă peste bagajele pasagerilor nevoiţi să şi le ţină în braţe în timp ce ele dădeau agale cu mopul. Şi ele, domnişoarele, îşi dădeau coate la un domn mai spre 40 de ani, clar străin, miza conversaţiei pe scurt fiind cum cineva le va observa acolo, în holul ăla de aşteptare şi le va lua spre o viaţă mai bune pe meleaguri însorite. Efectul observabil cu ochiul liber al telenovelelor.

Despre floră şi faună nu mai vorbim. Şi zic asta în sensul de fauna de pe acolo şi ce floră se dezvolta prin ungherele ascunse sub tricourile cu gigolo italiano. Mulţumesc stelelor că a dat frigul sâmbătă.

Şi barul. O da, barul! Ăla din centru care mai noi vrea să arate a cafenea de fiţe futuristică - alumniu, filiform etc. Şi îmi prinde meniul ochii. Pata proverbială de căcăniu în tot argintiul lor de film SF. Cu un copy de excepţie. Şi zic copy pentru că e creaţie acolo, nu reproducere.

Altfel nu îmi explic de ce scrie Jeam Beam când sticla de Jim Beam e la 20 de cm în spatele barului.

Sau coffee apare când cu doi de f, când cu 2 de e - simetria e pentru proşti, noi oferim diversitate.

Şi ciocolată e scris fonetic cu pronunţia englezească. Când englezii ar fi ştiut să pronunţe ortografia lor iar românii care nu ar fi înţeles ce e aia chocolate sigur nu le e mai clar 'hot ciocolat'.

Sunt eu nebună că mă înfurii la chestiile astea. Mama lui de fabulospirit! Dă-i înainte cu spiritu' că de materie au grijă numai neluminaţii!

datoriile :)

Deşi 'datorie' include o oareşce nuanţă de obligativitate şi acţiune împotriva chefului şi nu este cazul.

Revenim la lepşele din ultima vreme, long due.

Iepuraşul întreabă de citatul/ replica altora (mai exact a ălora care fac şi joacă în filme) preferate. Leapşă lansată cu o acuză de previziblitate, aruncată aşa, că ştie că aia aş fi ales şi vrea să mă pună la treabă să mă gândesc la altceva. Şi eu mă tot gândesc prin pauze de atunci şi tot nu vine nimic.

Mi-am făcut datoria de ostaş să îţi răspund că nu pot să îţi răspund :). Vreau să fac lumea mai bună prin promovarea răspunsurilor şi în cazurile de refuz sau necompatibilitate cu tema. Urăsc când oamenii nu sună/ scriu să zică NU când e nu . . . fie NU-ul după interviu, întâlnire de amor, rugaminte etc.

Next.

Dragul de Răzvan mă întreabă cu ce mă jucam când eram mică.
Cu această ocazie îi promit că voi începe să mă joc pe muzică şi că astfel voi termina ce am început. Mă apuc de cursuri de dans şi până nu dansăm tango ireproşabil la RoBlogFest 2025 în cinstea ultimului an în care va lua best blog de minor nu mă las :).

Şi să zic cu leapşa. V-am povestit de Veneţia! Păi joaca cam acolo era. Orice aş fi făcut cât eram acasă în Bucureşti, şi sunt convinsă că făceam ceva, a pălit în timp în faţa libertăţilor şi hai-huielilor de la ţară.

Păi ne jucam v-aţi ascunselea. Aveam un centru la noi în curte, unul în sat într-o casă părăsită şi încă unul în zona cimitirelor. Aici nu m-am prea jucat decât când eram deja mai măricică şi scopul nu mai era să fii găsit ci să ne împrăştiem în cupluri în locuri cât mai ascunse unde puteam să ne ţinem de mână fără să râdă ceilalţi copii de noi - şi prin 'mai măricică' mă refer la 11-12 ani deci nu vă gândiţi la prostii!

Ei, la noi, fiind printre puţinii copii care foloseau casa numai vara şi deci, neavând de mers la câmp sau animale, foloseam toaaaaaaată curtea şi depozitele la ascuns. Şi aveam şura compartimentată, fosta cameră a porcilor, fostul coteţ, fosta bucătărie de vară, fosta magazie de lemne, cele două pivniţe, fostele debarale, fostul grajd.

Şi cât era ziua de lungă, toate patru caprele câte eram, reorganizam aceste încăperi pentru a servi scopului nostru. Construiam locuri de ascuns, goleam cufere ca să încăpem în ele, compartimentam depozite pentru maximizarea numărul de spaţii de ascuns. Project management frăţioare! ;) Îmi aduc aminte că era porumbul de doi metri în grădină dar nu ne ascundeam niciodată acolo de frică :)))

Duminica jucam fotbal cât era ziua de lungă. În târg. Nici nu mai ştiu când ne-am oprit dar ştiu că la un moment dat m-am trezit că nu mai erau fete pe teren ci eram toate pe bară bârfind.

Serile ne alergam printru bivoli când venea ciurda. Ne alegeam fiecare un animal şi îl urmăream să vedeam dacă, tentat cu ceva, uită să o ia spre casă. Nu uita niciunul. Acum îmi dau seama că tentaţia ar fi mers dimineaţa, nu seara după 10 ore de păscut când bietele nu voiau decât să ajunga acasă să scoată cineva tot laptele ăla din ele.

Şi multe altele. Nu îmi aduc aminte de ce făceam acasă decât după perioada Veneţia. Şi n-am mai făcut nimic la fel de interesant. Am învăţat să stau picior peste picior la terasele de lângă şcoală, să beau bere din pahar şi să aştept întotdeauna să sune el. Bine că mi-am revenit între timp ;)

Alte tag-uri: filmul care este viaţa, peştişorul de aur, maria likes to . . , măriuca mică, vorbele mele, mâncare, vicii, cărţi, secrete, 24 întrebări pe loc, lista moşului.

Mă uit la temele şi tonul din ultima vreme, de fapt la tema recurentă în ultima vreme cu schimbarea şi ordinea etc. A ajuns aproape monolog ce fac eu aici. Şi chiar dacă asta se întâmplă la mine în cap acum I'll be dammned dacă vreau să se reflecte numai asta în ce iese afară.

Mă plictisesc şi deprim eu pe mine cu toată polologhia cu 'ce mă fac? încotro o iau? cum mi le pun în ordine?'

Reality check: aseară am ieşit şi m-am împrietenit în mod neaşteptat cu Salitos (oricât de bere de femei mi se pare asta recunosc că sistemul meu nu mai funcţionează ca pe vremuri, în perioada de bar, când era expus zilnic la fum şi alcool şi gălăgie) şi a fost foarte bine.

Bine, a fost o situaţie specială, nu te aduni în fiecare sâmbătă cu tot trecutul tău la o bere în locul în care au început majoritatea chestiilor care sunt acum. Eu mă bălăcesc bucuroasă în familiar şi nostalgie şi nu zic doar din complezenţă că oamenii ăia îmi vor rămâne foarte dragi indiferent de periodicitatea berilor băute împreună. Deşi îmi dau seama că pot suna fals sau pretenţios declaraţiile astea urlate prin fum peste masă la ora 2 dimineaţa :))

Observ că tot în introspecţie am dat-o.

E interesant pentru mine cât de tare mă deranjează că nu mai scriu decât despre problemele din capul meu şi idioţii care mă enervează. Aaaaa . . stai . . am scris despre Catalonia acum câteva zile. Deşi şi aia a fost în contextul 'auoleo, vreau să plec'. Deci ziceam bine la început. Am restrâns involuntar şi la extremă paleta de teme. Revin.

doamnele ele însele

Astăzi am văzut toată ziua numai femei-ţaţe, pseudo-doamne care înjură la volan mai ceva ca birjarii şi genul ăla de şoferiţe care din cauză că bărbaţii înjură femeile la volan că sunt prea grijulii vor să fie un fel de schumi deşi nu ştiu clar cine sau ce e schumi ăsta.

În trafic, singurul lucru mai rău decât un bărbat tupeist şi nesimţit la volan este o femeie cu complexe de femeie la volan care vrea să demonstreze lumii . . . nu-mi dau seama ce dar e foarte chitită pe acel ceva.

De fapt, am pornit de la faptul că astazi, nu ştiu cum de am fost eu receptivă la chestiile astea, am văzut numai astfel de specimene la volanul maşinii mele. M-am simţit foarte foarte departe de comunitatea brandului ales. Mere putrede în fiecare ogradă dar chiar să mă lovesc numai de alea? Sau sunt eu extrem de receptivă la mizerii în ultima vreme. Nu ştiu dar aş vrea să nu mai dau o vreme de feminism din ăsta de groapă cu nisip.

de mulţumiri

Ţin să mulţumesc public Porsche România pentru efortul depus când şi-au dat seama că eu circul cu rca expirată de peste o săptămână, insistând pe lângă firma lor de curieri ca livrarea să se facă cât mai repede posibil şi oferindu-mi o ocazie de a mă rupe din rutina zilnică când mi-a stat inima în loc cu ocazia unui ding dong la uşă la ora 11 seara.

Aceeaşi domni care sună să confirme programări la 7 şi un sfert dimineaţa.

Vă daţi seama cam cât lucrează Porsche România pentru clienţii săi?

Deşi, între noi fie vorba, aş vrea foarte tare să ştiu ce firmă de curieri era aia de livrează plicuri prin oraş în miez de noapte că e bine de avut un număr de telefon just in case.

Mă enervează stările astea de 'vai!'. La mine. Ale altora pot fi ignorate. Deşi nici la asta nu mă pricep prea bine dar asta e altă poveste.
Nu vreau să devin autosuficientă. M-ar întrista.
Nici bitter. Nici bitchy. Nici caustică.

În realitate, sunt foarte departe de oricare dintre stările de mai sus. Am doar momente în care mă gândesc cum ar fi.

Să 'urlu' de fiecare dată când simt că sunt călcată pe coadă ca să omor din faşă tentativele de călcat pe cap.

Să mă ţin de scara mea de valori (care, fie vorba-ntre noi, e foarte bine pusă la punct. Poate un pic prea bine şi şi asta devine o problemă dar asta este. iar, altă poveste) şi prea puţin să-mi pese de ale altora. De ce iese pe gură şi nu e personal şi de toate chestiile care nu ies pe gură şi poate sunt doar în capul meu.

Să îmi ajungă odată EQul IQul din urmă . . . să nu-mi explicaţi că nu e posibil..... se înţelege sensul şi formularea era doar de dragul metaforei.

Să nu-mi creez, alimentez şi temperez tot eu paranoile. Tot timpul mi s-a părut interesant modul ăsta de operare, cum îmi iese fără greşeală chestia asta. Uşor autodestructiv, nu?

Oricum (hehe, acum mi-am dat seama că mâine mă duc la ei la lansare la Mentorship), deci oricum, mi-e dor de o groază de chestii şi asta e foarte bine, încă folosesc 'what if' de împrospător de multe ori pe zi iar motivul pentru care aş dori un pic mai multă maturitate emoţională este că încă mai am atâtea de trăit că aproape mă sperie câteodată :)

Foto e fără legătură, de aici, doar pentru că e foarte foarte frumoasă şi liniştitoare.

vreau la Barcelona

Clătire de creieri după un an de cotitură care a venit cu tot ce vine un an de cotitură, cu ambele feţe ale medaliei - adrenalina şi oboseala. Deşi e mult mai multă efervescenţă decât oboseală ;)

După maratoanele Nova Rock şi Last Day Out şi turism în locuri în care n-ai mai fost şi trebuie să vezi tot am alergat şi am văzut şi m-am bucurat şi acum vreau să îmi intre toate în cap şi să-mi fac ordine prin dulăpioare.

Iar Barcelona e acasă. E singurul 'acasă' pe care l-am avut în afară de Bucureşti. Mi-e dor de catalană şi castellană în jurul meu, de zâmbit oamenilor în metrou şi de conversaţii legate randomly pe stradă.

De toată viaţa din jurul tău când te plimbi pe străduţele din jurul Ramblei. Pe Magheru e doar aglomeraţie şi alergătură şi lăcomie, nu e viaţă. Dinamica cârdurilor de oameni la noi aduce a competiţie nu a viaţă.

Vreau să pierd o zi pe străduţele din spatele ramblei şi să dau de oameni care să-mi explice cum e cu independenţa catalană. Pasiunea asta în discursul patriotic este una dintre chestiile care m-au frapat de la primele ieşiri din ţară. Acum vreo 8 ani m-am întors furioasă de la o convenţie de elevi/ studenţi din Irlanda, furioasă că eu nu vorbesc aşa despre ţara mea, că mie îmi sună fals majoritatea discursurilor patriotice.

Să beau sangria pe străzi şi să mănânc cârnaţi 100% colesterol pe malul mării cu garnitură de cava făcută în casă. Şi mariscos şi fuet pe toate drumurile şi la toate supermarketurile, vândute ca seminţele de dovleac de la noi.

Arată a ceva din altă lume. Şi nu mă aleargă nimeni acolo. Sunt atât de împăcată cu faptul că nu o voi cunoaşte niciodată pe de-a întregul şi de sigură că voi reveni şi reveni încât nu mă aleargă nimic. Iar eu rareori nu îmi imprim de una singură starea de alergătură permanentă.

Şi nu e vorba numai de Barca. Zona aia este din altă lume cu totul. Avem toată coasta până la francezi şi nu e un metru părtat care să nu merite văzut. Iar eu nu sunt fan plaje şi staţiuni pe malul mării. Chiar deloc.

Besalu, spre exemplu. Care a rămas cu accesul în oprş de acum 500 de ani, pe care circulă maşinile!! Devine stradă pietonală numai câteva ore pe zi şi numai în sezonul turistic. Iar feelingul de ev mediu se păstrează şi după ce treci de poarta oraşului, evident.

Sau Cadaques, un sătuc mai mic decât Limanu care aduce a Santorini din punct de vedere al cromaticii - numai case albe, fără cupolele greceşti în schimb. Satul lui Dali - nu ăla în care s-a născut nebunu', ăla pe care l-a ales el să creeze şi să locuiască. Voila casa domnului!

De fapt, una dintre case. Cealaltă, casa 'de la oraş', e la vreo 40 de kilometri de Cadaques, la Figueres, şi a fost între timp transformată în muzeul Dali. Unde nu îmi dau seama cum de nu am reuşit să ajung până acum, vizitând de câteva ori bune zona. Cred că it's not meant to be dar tot ajung eu odată şi acolo. E unul dintre cele mai mari regrete legate de zonă.

Şi dacă e să fie plajă, poftiţi Empuriabrava. Veneţia man-made în secolul 20. Unde o casă cu terasă la canal şi bărcută aferentă pentru deplasare - altfel nu ai cum să ieşi din casă - costă cât un apartament cu două camere în Bucureşti într-o zonă semicentrală şi nedecomandat.

Iubesc paleta asta de culori puternice. Alb cu verde şi albastru. Prima oară când m-a dat pe spate verdele a fost în avion, aterizând la irlandezi, moment în care am realizat că tot ceea ce nuisem eu 'verde' până atunci erau palide imitaţii.

Combinaţia am văzut-o prima oară la baza catedralei Sacre Coeur, unde scările albe urcau printr-un gazon făcut sigur în photoshop până la catedrala albă care nu mai avea decât cer senin pe fundal. A! Şi cineva cânta undeva la harpă pe acolo, în tot tabloul ăsta. Altă chestia gravată pe retină.

Revenind la Catalonia, asta e una dintre cele mai spectaculoase.

Castelfollit de la Roca - un oraş de 15 metri lăţime căţărat la 50 de metri altitudine, pe o fâşie de piatră bazaltică. Jur pe roşu, are două rânduri de case şi o stradă între ele. Iar spatele caselor subliniază subtil linia hăului care se întinde în jos.



Habar nu am cum au fost făcute casele alea. E ceva spectaculos. Şi e pe bune! De aia aici sunt şi cele mai multe poze - nu ştiu destulă geologie şi constucţii ca să transmit cum arată locul ăla.

Şi Girona.
Girona e, de fapt, acasă.
Girona unde am ştiut la 10 minute după ce am ajuns că e adevărată aia cu frumuseţile care te omoară dacă nu ai cu cine să le împarţi. Slavă domnului că am tot avut cu cine.



În fundul pozei se vede un pod. Podul ăla dă în piaţeta în care stăteam.







De acolo o luam agale pe alei şi trepte . . .









. . . ca să ajung la şcoală.






Te pomeneşti că, de fapt, mi-e dor de studenţie. Nu cred. Nu aia a contat. Şi sunt încă în punctul în care pot oricând zice stop!, eu vreau să colind o vreme şi după aia să mă întorc la viaţa de adult. Avantajul vârstei! Nu zic stop pentru că e mult prea tare ce se întâmplă acum, nu pentru că nu aş putea. Ceea ce face totul şi mai savuros, faptul că sunt conştientă că există alternativa şi că am ales.

Revenind. Nu am mai arătat de mult Barcelona cuiva. Anybody up for a weekend în paradis? Că fetele mele au alte destinaţii pe traseu toamna asta!

deci MUSE

De mult n-am mai ascultat ceva care să sune atât de altfel de restul. Să aibă un sound atât de clar definit şi de diferit. Pianul fiind de când mă ştiu instrumentul peste toate celelalte instrumente, a auzi pian în tempo de tobă mare şi bas a fost peste toate celelalte combinaţii de instrumente. Şi ştiu că s-a mai făcut dar a fost prima oară când am auzit asta live.

Pe bune cea mai bună formaţie live din Europa!


Şi acum . . către cei care merg de la ora 5 la stadion şi stau în primul rând doar pentru că au plătit bilet de A, folosind concertul în stilul clasic al adolescenţilor care merg la film ca să stea în ultimul rând şi să se pupe . . . la tribune cu voi!

Vizibil deranjaţi de faptul că li se chiuie şi cântă în ureche şi că pletele doamnei ar putea fi agăţate între două palme care, ale naibii, insistau să bată ritmul, nu înţeleg ce dumnezeu făceau acolo, la un metru de gard, uitându-se unul în ochii celuilalt şi dându-şi mesaje cu prietena Alina despre planurile de revelion.

Am depăşit perioada extremistă când mă enervam văzând la concerte oameni care nu cântă cot la cot cu formaţia tot playlistul. Înţeleg că live-ul este cea mai bună modalitate de a descoperi o formaţie şi mi-aş dori ca tot poporul să umple stadioanele la evenimentele astea. Dar dacă nu îţi place sau nu eşti genul live sau nu ţi-ai mai văzut prietenul de 2 luni şi vrei doar să-i gâdili amigdalele stai acasă! Sau vino la concert dar nu da din coate să ajungi în faţă că 'aşa de face'!

La un moment dat îmi doream foarte foarte tare să plouă sau să fim la un concert NOFX să ştiu că în 5 minute începe pogo-ul şi se aleg imediat oamenii din primele rânduri. După care a început Knights of Cydonia şi nu mi-a mai păsat!

gata!

A trecut maratonul. Acum bat din picior nervoasă că mi s-a luat adrenalina. Ale naibii substanţe care creează dependenţă.

Toamna se numără bobocii, nu? Păi lucrurile au ieşit fantastic. Într-o săptămână am finally casa mea, sunt tânără, am un job care-mi place de mor şi pe care-l fac foate bine, mi-am găsit motivele să push a little harder pentru acele momente în care uit cât de mult îmi place jobul, cuibul de viespi este mai înfloritor ca niciodată (chiar dacă ne mai poticnim din când în când), afară nu mai sunt 800 de grade deci m-am reîmprietenit şi cu corpul meu . . . şi lista continuă cu detaliile savuroase care susţin de fapt construcţia de mai sus.

Şi nu înţeleg de ce unii insistă să se lase condiţionaţi de miile de filme americane care te învaţă că fericirea vine doar după un moment culminant în care crezi că ai pierdut totul şi că orice fericire care nu e precedată de o astfel de vizită în abis nu este de dorit.

Şi că, snobi culturali cum suntem, odată ce americanii şi-au însuşit atât de perfect conceptul ăsta marketându-se ca landul în care fericirea este posibilă (vezi câinii cu covrigi în coadă şi the land of endless possibilities şi miile de filme de care ziceam mai devreme) şi nouă nu ne plac americanii că doar e la modă să nu ne placă şi nu vrem să facă ceilalţi copii mişto de noi . . . dintr-o dată a apărut semnul egal între fericire şi o faţă bronzată fără mimică ce dă pe afară de colagen.

La ce talent avem că complicăm lucrurile când vine vorba de coordonatele exacte a ceea ce ar fi fericire pentru fiecare - eternele 'stai să-mi termin ratele, stai să fac copilul ăla, stai să îmi iau casa, stai să termin cu lansarea aia' - pe atât mi se pare că le simplificăm cu judecăţi finale gen 'fericirea e ignoranţă' sau 'happiness is settling' etc.

Hai să fim serioşi! Sau să nu fim dar să mă lăsaţi în pace când vă apucă explicaţiile cu 'e un sentiment înşelător, ai grijă că nu-ţi dai seama când o să cazi şi de cât de sus'. Cât de formatat să fii în spiritul foamei care nu te lasă să te opreşti din alergat.

Mă rog, am ajuns departe de ce voiam de fapt să zic. Anume că sunt foarte bine, foarte nerăbdătoare să vină chestiile care ştiu că vor veni în lunile următoare şi alea care vor apare pe parcurs, foarte mândră că reuşesc din ce în ce des să zic 'nu' şi să scot neghina din spaţiul meu vital.

Toate astea fără să fi terminat ratele, fără să fi reluat antrenamentele la tenis de care zic de un an că mă reapuc, fără să fiu îndrăgostită nebuneşte de vreun făt frumos, fără să fiu partener, fără să ştiu exact unde plec la MBA, fără un copil, fără o casă pe numele meu etc.

Dar ieri dimineaţa m-am hotărât că ceea ce-mi trebuie ca să închei toamna cu un punct bine pus este un weekend prelungit la Barcelona - să mi se aşeze gândurile în locurile alea de unde a pornit totul. Sunt foarte, foarte, foarte curiasă cum ar fi arătat lucrurile dacă nu ar fi fost anul ăla. Numai faptul că m-am hotărât că plec mă linişteşte incredibil.