Vai de când n-am mai băut un pahar de vin liniştită doar eu cu mine.

Iar am zis ca stau în casă şi pun în ordine lucruri. Mai ţineţi minte mândra lista din ultimul post? Ghici ghicitoare cât am rezolvat din ea de vineri până astăzi! Coreeeeect. Nimic! :))))

Iar m-am lăcomit la oameni şi situaţii. Deşi, eu tot nu înţeleg o chestie. Cum stabileşti unde se termină ceea ce simţi că vrei să faci şi începe lăcomia pentru aceea chestie?

Că, până la urmă, am devenit foarte atentă la mine şi nu mai reacţionez la 'nu pot să nu mă duc acum acolo că cine ştie ce e întâmplă sau se supără X pe mine etc. etc. '. Aşa că atunci când mă duc sau stau sau plec sau orice aş face, chiar o fac pentru că aia simt atunci.

Poate o mai fi o urmă din modus operandi cu care m-am obişnuit în atâţia ani dar jur că starea asta generală de bine şi împăcare este martoră că deciziile nu se mai iau pe aceleaşi criterii ca înainte.

Vreau o casă cu o curte să joc canasta şi să fac grătare şi să dorm şi să stau la soare de joi până duminică. Departe de lumea dezlănţuită. Are cineva nevoie de house sitting cât e la mare/munte? :D

să mai stăm şi pe acasă

Pentru că am senzaţia că alerg de nu ştiu când să 'profit' de fiecare moment şi definiţia lui 'a profita' n-am mai revizuit-o de mult. Probabil cam de pe vremea când trebuia să negociez cu tata fiecare moment petrecut în afara casei şi atunci alea erau apogeul zilelelor mele.

Pentru că azi am văzut o pânză de păianjen în baie.

Pentru că am 865 de borcane goale pe balcon şi încă o tonă de reviste şi mizerii.

Pentru că vreau să am flori pe blacon în locul celor de mai sus.

Pentru că am o oglindă şi un cuier cumpărate acum 6 luni şi încă în ţiplă (ţin pe această cale să mulţumesc tuturor bărbaţilor din viaţa mea).

Pentru că nu am nici o cincime din florile pe care vreau să le am în casă.

Pentru că (şi de asta mi-e ruşine) am perdele care mi-au acoperit până acum geamurile şi au favorizat uitarea faptului că nu le-am spălat niciodată de când m-am mutat.

Pentru că am 1008 cărţi începute şi neterminate şi încă 1008 în plan de care nici nu m-am apucat.

Şi uite aşa (mai sunt multe dar astea mi-au venit acum pe moment) vreau să-mi aranjez universul zilele astea. Că nu l-am mai 'pieptănat' de mult şi am uitat ce drag îmi este. Şi îmi este foarte foarte drag.

Aaaaa...şi vreau să fac o prăjitură.

Acestea fiind spuse, mă duc să mă duc pe mine la coafor şi după aia revin la tratament cosmetic intensiv pentru cămin :D.

Mă bate gândul să mă tund scurt. Până acum n-am primit decât feedback negativ la această idee. Mai am 45 de minute să mă hotărăsc.

Om vedea ce iese. Dacă nu mai zic nimic câteva zile . . . . ori am reuşit să plec în spania şi să mă îndrăgostesc cum ziceam acu vreo 2 posturi ori sunt deprimată post-tuns şi m-am închis în casă până mi se reface podoaba capilară.

habar nu am

Şi colac peste pupăză . . . . mi-am dat seama ieri că vin nişte zile libere şi habar nu am ce o să fac cu ele. Eu!!! Eu care tot timpul am plan!

Parcă văd că o să fie de 100 de ori mai bine decât mi-aş fi închipuit şi e modul mişto al lui dumnezeu de a-mi da o lecţie pe care trebuie să o învăţ de mult.

Nu mai ştiu nimic zilele astea.

sunt perfect conştientă

Nu ştiu de ce modus operandi la mine presupune întotdeauna încrâncenare.

Dar aş vrea pe această cale să mulţumesc persoanelor care pică în prejma mea în perioadele de încrâncenare, să le asigur de faptul că sunt conştientă de dimensiunile la care reuşesc să ridic obsesiile, că apreciez faptul că mă ascultă cu încredere şi înţelegere şi răbdare şi totuşi găsesc întotdeauna momentul potrivit pentru palmele revenirii la realitate.

Îmi ştiu bubele. Mă bucur nespus că mi le ştiţi şi voi. Şi că există zona aia în care eu ştiu că exagerez şi voi ştiţi că exagerez şi totuşi eu continui să perorez încrâncenată şi voi continuaţi să mă ascultaţi cu toată sinceritatea.

N-am dispărut din cine ştie ce depresie. Sunt doar alergată un pic. Ceea ce e foarte bine.

Ieri am reuşit să-mi iau lalele. Finally! Un braţ (mă rog, vreo 25 de fire) de toată mărimile şi culorile, din alea crescute pe câmp nu la pension. Cât de au naturel se poate. Noroc că m-am plâns aici că nu îmi luasem deloc anul ăsta. Se pare că faţă de mine nu-mi prea ţin cuvântul dar presiunea exterioară combinată cu scripta manent se pare că funcţionează.

O să încerc să folosesc blogul ca instrument de presiune asupra mea. Că se pare că dacă îmi asum ceva aici am mai multe şanse să se întâmple decât dacă îmi asum în gând.

Bine de ştiut şi investigat.


În altă ordine de idei, am văzut Labirintul lui Pan. M-am aşezat la film cu drag de a auzi spaniola dulce în urechi şi de a vedea un basm. Am auzit numai mierda, puta şi joder iar despre basm . . . . e o poveste foarte frumoasa, adâncă, cu tâlc, care te ţine până în ultima secundă.

Foarte mişto filmul. L-aş revedea şi recomanda. Nu îmi pare deloc rău că l-am văzut.

Dar am rămas cu dorul de spaniolă dulce şi basm.

Cum rezolv eu dorul de spaniolă dulce şi basm? :(

Ştiu! Mă duc până în Spania şi mă îndrăgostesc :)))

adunate

Azi nu-mi place de mine. Şi de data asta e o stare nu vreo concluzie susţinută cu argumente. Dimpotrivă, argumentele înclină puternic în cealaltă direcţie. Nu ştiu de ce şi se unde dar nu-mi place şi gata!

Sunt tristă că n-aţi dat atribute. Poate nu a transpirat din postul ăla faptul că ceream, pe bune, păreri. Şi că le voiam pe bune şi că mă preocupă subiectul. Mă rog. Mi-ar fi plăcut să vă aflu părerea.

Viceprimarul sectorului 6 trimite băbuţele de la biserică la uşile oamenilor să culeagă semnături spunând că 'semnaţi că sunteţi de acord ca biserica să continue să primească fonduri şi sponsorizări'. Reuşeşti cu greu şi cu multe întrebări să le faci să recunoască că, de fapt, semnezi realegerea domnului în funcţie. Deci sunt instruite bine cu 'semnaţi aici ca e pentru buserică' pentru că evident nimeni nu stă în pragul uşii, ţinând două bătrânele în picioare, să citească 10 pagini de document. Oribil, scârbos, bleah!

Ieri am reuşit să experimentez o senzaţie de durere care surprinzător m-a ocolit până acum. Cu toate că am căzut din copaci, mi-am luat mingi de tennis la 100km/h în piept, m-a târşâit căruţa câţiva metri etc - o copliărie normală ;). Am intrat cu mâna în colţul unei mese, colţul intrând cumva între două ligamente care au teleportat durerea până la umăr de mi-au pulsat muşchii aseară într-o veselie. M-am speriat un pic dar, ca întotdeauna, somnul le-a rezolvat pe toate.

Însă, m-am îmbrăcat în galben astăzi şi mi-am pus bentiţă, demarând astfel ofensiva contra senzaţiei de disconfort cu mine. Om vedea.

Update: Şi am văzut. Am ieşit să-mi scot bentiţa şi galbenul la soare şi m-au bombardat noi motive de a nu mă avea la inimă în perioada asta. Cel mai important: anul trecut pe vreme asta nu era zi de la Dumnezeu în care să nu am flori pe birou. Anul ăsta am şi casă şi birou, e aproape mai şi eu nu am lalele nici în casă nici la birou. Şi nu înţeleg de ce nu am apucat să-mi iau decât o singură dată lalele anul ăsta!! De ce? De . . .! (o să evit să folosesc apelative jignitoare la propria-mi adresă). Dar totuşi . . . fără scuză.

o zi bună vă doresc! :)

Dragilor, o faptă bună. Dacă nu făcută măcar dusă vestea mai departe. Un blog care povesteşte fapte bune.

Că prea ne povestim unii altora numai mizeriile care ni se întâmplă. Şi prea ne învârtim după regulile nu ştiu cui care zice că nu e bine să te bagi în viaţa altora - nici atunci când sunt jefuiţi, când stau în ploaie la stop, când cerşesc pe stradă, când au nevoie de un gest care te costă un ban.

Eu nu sunt de acord. Şi în acelaşi timp îmi dau seama că am toate ticurile de mai sus deja în sânge. Şi mă chinui să scap de ele.

În ziua în care Sandra îmi povestea asta, eu tocmai veneam de la aeroport, în a 3a zi pre-summit, când traficul pe dn1 era cum ni-l amintim. Am stat la aeroport o oră jumate. Când am ieşit, oamenii din staţia de autobuz nu se schimbaseră. De o oră jumate. Şi m-am gândit să opresc să-i duc în oraş.

Şi am plătit, ieşit, înconjurat aeroportul ca să pot ajunge în staţia de autobuz şi când am ajuns . . . am îngheţat şi nu am fost în stare să deschid uşa şi să întreb dacă pot să-i ajut. Ştiind că autobuzul va mai întârzia şi, odată venit, va face 1008 ore până în oraş.

Nu mi-a plăcut despre mine că nu am avut sângele necesar. Că m-am lăsat obişnuită să nu prind priviri pe stradă, să nu zic bună necunoscuţilor etc.etc. Pe astea din urmă le-am depăşit deja. Dar m-am mirat despre mine că nu am reuşit să zic 'haideţi cu mine' în ziua aia. Ştiind că voi sta 2 ore singură în maşină şi fiind un win-win situation a lua pe cineva cu mine.

Ei bine, Sandra face asta! Şi Andreea face asta. Şi sunt destui care fac asta şi mulţi care fac o groază de alte lucruri.

Aşa că hai să ne adunăm.

Have a great one! :)

o sâmbătă şi o vineri @ Fabrica

Sâmbătă, 19 aprilie, Filter Design Party.
Pentru că toată viaţa o să fiu ataşată de Oricum şi de proiectele lor.
Din motive atât obiective cât şi subiective.



Vineri, 25 aprilie, Concert E.M.I.L.
Pentru că toată viaţa o să fiu ataşată de E.M.I.L.
Atât din motive obiective cât şi subiective.

Nu-mi dau seama dacă momentele de handicapare socială în contexte noi mi se trag de la prea multă timiditate sau prea mult orgoliu.

Dacă e sindromul 'copil între oameni mari' care încă mai scoate capul bucălat din când în când şi mă paralizează sau sindromul 'este evident că sunt extrem de interesantă deci dacă nu mă observi problema e la tine'. Wtf?! Auzi un pic ce spui, Maria! :))

Mă rog, probabil e un mare melange, ca întotdeauna. Mi-am propus să fac exerciţii de ieşire din zona de confort în care mi-am petrecut viaţa până acum.

Aiurea. Nu o să ies din ea.

daţi un atribut!

Ieri prinţesa războinică mi-a zis că blogul a deveni "înţelept" de vreo 6 luni. M-a mirat foarte tare alegerea cuvintelor. Înţelept? Pe bune?!?

Eu sunt mult prea 'în el' ca să-mi dau seama. Dar mi se pare că este/sunt la fel de zvăpăiat/ă ca întotdeauna. Şi la fel de în extreme. Şi la fel de împrăştiată peste tot.

Mai ştii, poate chiar funcţionează pe post de oglindă. Adevărul este că în ultimele 6 luni am remobilat prin mine mai mult decât în ultimii 6 ani. Şi au apărut inevitabil nişte începuturi de concluzii pe care i le-am dat şi blogului, fiindcă că îi dau şi toate momentele de 'Aaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!'.

Dar totuşi nu pot să mă identific cu 'înţelept'.
'Aşezat', 'introspectiv' - ceva în zona aia, poate. Cred că nu-l simt că mi se potriveşte mie. Şi de aia îl resping şi când vine vorba de blog. Ceea ce înseamnă că scrisul ăsta e mai important pentru mine decât credeam. Scrisul aici şi în condiţiile astea.

Nu poate să mă pună pe gânduri în halul ăsta o apreciere la adresa blogului. De parcă mi-ar fi adresată mie :))).

Nu mai ştiu cine îmi spunea ca e foarte eu ce scriu aici. Că mă simte aici exact cum mă simte şi faţă în faţă. Pe mine, aşa cum mă ştie din parcuri, cafenele, drumuri, beţii etc.

Nu ştiu unde voiam să ajung. Mi s-a părut amuzant şi 'de investigat' că încă mă mai gândesc la acel 'înţelept' la 24 de ore după.

Any thoughts on the matter? Am schimbat tonul fără să-mi dau seama? Daţi şi voi un atribut!

accente

Aseară, PS: I love you s-a terminat cu If I ever leave this world alive. Îmi place foarte tare să dau de Flogging Molly sau Sublime sau Sugar Ray în filme de hollywood. Mi le apropie cumva. O melodie din categoria asta scoate filmul din marea de 'filmuleţe ok de văzut în timpul săptămânii când ai chef să zaci în casă degeaba după muncă' într-o zonă nu de capodopere dar cumva le face mai drăgălaşe. Nu am cum să explic altfel senzaţia.

Oricum, trebuie să revăd Irlanda, aia e clar! Odată că mi-e dor şi în al doilea rând pentru accentul ăla! Deci nu ai cum să vorbeşti aşa!! Awwww..... Poate chiar mă duc la Liverpool (să ne amintim şi de Jude) şi sar de acolo pârleazul. Încep să cred că un accent din ăla face inutilă bifarea unor alte categorii în alegerea alesului. Cum ar fi good looks sau inteligenţă sau umor. Deci daţi-mi accentul ăla şi sunt fericită :)))

Până una alta, departe de poveşti din astea, realitatea este că azi chiar mă duc să sărbătoresc prinţesă cu o poveste. Deci ştiu clar că se poate! ;)

Olimpiadele comunicării

Ne vedem după-amiază la conferinţe? :)

da, da, da!

Uite ce am găsit pe net!
Iubesc internetul! V-am spus cât de tare iubesc internetul?! Maxim iubesc internetul!

Râd de nebună de juma de oră. Cât de tareee!


Deci faza mea de 'vreau un iubit fotbalist' a început şi s-a terminat cu Holly e Benji. A fost nevoie de multe ore de fizica până să mă conving că mingea de fotbal nu are cum să ia forma mingei de rugby cu oricât de multe putere ar lovi-o un băieţel de 14 ani.




În faza de 'vreun un iubit fotbalist', cuplul ideal era format din el care ştie să dea gol din aer cu capul în jos şi eu care joc volei ca o zeiţă - Milaaaa! Nu ştiu de ce nu mă tenta voleibalistul iubit al voleibalistei, cred că ăia doi de mai sus erau mai 'băieţi răi' un pic. Eu îl voiam pe portar.




Sandy! De abia Sandy cred că este numitor comun al tuturor copilăriilor din generaţia mea şi generaţiile de prin jur. Înnebuneam când treceau ea şi Marc la 10 metri unul pe lângă altul şi nu se întâlneau niciodată! Lecţia asta cu 'viaţa-i crudă' luată la 10 ani nu e un pic cam mult? Pe bune acum . .




Sailor Moon. Şi fiţi atenţi aici! Ce păr aveau fetele astea. Îmi aduc aminte că mă uitam fermecată la cum stă, se mişcă şi cât e părul fetelor ăstora! Şi o să continui toată viaţa să îmi doresc să mă pot schimba în rochiţă doar intrând într-un vârtej de lumină. Şi să îmi stea fundiţa la spate cum îi stă ei.






Şi, la final, sensibila Grupului, Lydia et le tour du monde. Domnişoara cu floarea ei cu 1000 de culori. Nu eram chiar aşa de mare fan Lydia dar îmi doream şi eu un pandantiv din ăla. De fapt, încă îmi mai doresc. Să fac Bucureştiul să arate cum arăta Istanbulul acum o săptămână în plin festival al lalelelor.




De ce erau aproape toate blonde? Că sunt făcute de japonezi care nu prea văd picior de blondă pe la ei pe acolo?

Anyway . . . continui să râd de nebună la birou. Trebuie să fie undeva pe torrente câteva episoade. Nu aş rezista, evident, la o serie întreaga dar o jumătate de oră aş petrece-o cu drag.

Zona de desene 'vestice' am acoperit-o deja într-un elan copilăresc de acum vreun an. Când tot aşa, m-am pornit şi nu m-am mai putut opri vreo săptămână. Aici, aici şi aici. N-am să uit nicioată cum mă uitam, atunci, la desenele astea :)

Jos pălăria pentru iniţiativa care m-a pornit astăzi.

trezirea?

Nu-mi place să trezesc oamenii din somn.

Mă simt cu musca pe căciulă, am senzaţia că intru nepermis de mult în intimitatea lor. Nu ştiu de ce. Simplul faptu că eşti în situaţia de a trezi pe cineva presupune un anumit grad de intimitate cu persoana respectivă. Deci există. Nu vorbim de străini pe stradă. Nu înţeleg de ce disconfortul este atât de mare de fiecare dată când sunt în situaţia asta.

Cred că sunt eu extrem de rea de somn. Ceea ce face ca primele câteva fracţiuni de secundă când mă trezeşte cineva, persoana aia să fie cel mai mare duşman al meu. Şi atunci nu-mi place să fac asta altora.

Cred că mi se pare un moment de aşa o linişte şi împăcare că nu suport să fiu eu aia care îl rupe brusc la 6 jumate dimineaţa şi teleportează omul înapoi la realitatea plouată şi plină de deadline-uri.

Unii se trezesc speriaţi. Alţii deschid ochii liniştiţi de parcă ar ştii să tu îi trezeşti. Unii mormăie ceva în sanscrită şi se întorc pe partea cealaltă - ăştia trebuie 'alergaţi' după aia în timp ce îşi ascund faţa în pernă şi acoperă urechile.

Nu-mi place să fiu instrumentul revenirii la realitate. M-am specializat în instrumentarea reveriei şi visului şi al lui 'orice e posibil'.

Vai ce nu m-aş mai fi ridicat din pat azi dimineaţă . . .

aş vrea, dacă se poate, dacă nu e prea complicat . . .

Ca oamenii chiar să facă ceea ce spun şi să spună ce fac.

Să se uite un pic din când în când în ei, posibil să afle o groază de chestii.

Pe baza informaţiilor inestimabile de la punctul 2, să facă diferenţa între ceea ce merită şi ceea ce nu . . . .şi să se încrânceneze şi să-i atraga şi pe alţii în încrâncenare numai în jurul celor din prima categorie.

Să nu se joace când nu e cazul.

Să nu mă mai bănuiască de agende ascunse doar pentru că sunt obişnuiţi cu existenţa lor în general.

Să mă creadă pe cuvânt când le spun ce le spun . . . nu înţeleg de ce e aşa de greu să iei de bun ce îţi spune omul din faţa ta?!

Să nu mai fie voyeuri - ştiu că eu deschid fereasta dar sunt moduri şi moduri de a te uita prin ea.

Să nu mă mai justific. Întâi să mă abţin şi încet încet să nu mai simt nevoia să mă justific. Vorbesc clar, în propoziţii scurte, logice, cu diacritice. Cine mai are nevoie de lămuriri după toate astea . . . chiar nu mai e problema mea.

Să îşi asume boacănele pe care le fac în loc să le lase aşa şi să fiu nevoită să lipesc 1000 de bucăţi în loc de 10.

Harsher punishment for parole violators. And world peace! :)

de la capăt

Apropo de postul de mai jos - evident că astăzi plouă, nu? :))

E prima săptămână în multe multe multe când am de luni ceva planificat pentru fiecare seara după birou. It's a nice feeling. Şi sunt numai chestii draguţe.

Am stat în casă 4 zile la rând cu boala. Rezultatul, acum că a trecut agonia: sunt odihnită cum n-am mai fost de mult şi mai slabă cu vreo 3-4 kile. Este atât de tipic femin să vezi un silver lining al bolii în faptul că ai slăbit. No self respecting man nu ar "îndulci" o stare fizică nasoală cu 'da bine că măcar am slăbit un pic'. Ooof :)))

Bine că toate zilele astea a fost soare afară şi eu nu am putut nici să ies la aer ca lumea nici să dorm din cauza căldurii. Azi dimineaţă, cu geamurile deschise şi păsărele şi ploaie, aş fi stat în pat o veşnicie.

Trebuie să-mi deblochez nişte cărări de acţiune care observ că încep să devină prea înrădăcinate. Şi nu e bine.

În rest - urmează Nova Rock! Istanbul! şi escapada anuală acolo unde a început totul: Barcelona!

Când nu te agăţi de toate tâmpeniile îţi dai seama că de fapt e aşa de bine . . .

Când cel mai mişto moment din ultimele luni în Bucureşti a fost ăla în care am ieşit la plimbare în pantaloni trei sferturi, cu muzica urlând în căşti, la pas ştrengăresc pe bulevard.

Pe bune acum, despre asta este vorba.

Restul e butaforie!

Pantaloni trei sferturi, tricou, piele la aer, plimbare. N-am mai mers pe jos prin Bucureşti de nu mai ţin minte când. Am plecat în plimbare până la Universitate ieri şi astăzi. Să nu săriţi că nu e mult, eu de obicei mă duc cu maşina până la mall. În condiţiile în care stau Nerva Traian. Adică: Ruşine!

Am observat că playlisturile preferate de condus se potrivesc şi la mers pe jos. Playlistul ăla la care sincronizezi apăsatul pe acceleraţie sau trasul de volan în curbe. Iubesc să conduc aşa! Aseară am sincornizat pasul la acelaşi playlist şi senzaţia este aceeaşi.

Mă bate gândul să declar săptămâna asta fără maşină. Aşa aş lăsa şi laptopul la birou şi nu mi-aş mai polua serile cu inboxul de la birou. Şi săptămâna care vine e probabil printre ultimele în care voi rezista fără aerul condiţionat al Arabelei. Vaaai....o să se facă cald :(( Căldură din aia. Bleah. Căldura aia ar trebui să stea la mare.

Eu încă nu am învăţat să trăiesc între betoane încinse. E de abia a treia vară în Bucureşti. Mi-e dor de alea de la ţară în munţi unde erau tot timpul cu 5-6 grade mai puţin şi briză. Şi de verile la mare unde nu conta cât de cald e atâta timp cât puteai să te plimbi cu un cearceaf pe tine toată vara.

O să se lipească hainele de noi. Nuuuu!

De aceea, săptămânile astea trebuie stoarse la maxim în ceea ce priveşte activitatea în aer liber.

fiinţe superioare

Există şi o rază de soare în această agonie prelungită datorată unei măsele răzleţe care a pus-o de-un party cu nişte organisme unicelulare răutăcioase. Pe modelul 'când părinţii nu-s acasă' am exact senzaţia că s-au îmbătat cu toatele crunt când n-am fost eu atentă iar acum se hrănesc din mine ca să le treacă mahmureala. Bleah.

Doare, doare , doare!

Probabil asta cu mahmureala la unicelulare e ca aia cu orgasmul la porci . . .altfel cum naiba să mă doară încontinuu de 5 zile!

Dar am aflat cu această ocazie că eu nu am măsele de minte. Ceea ce mă propulsează automat pe o treaptă superioară a evoluţiei speciei umane.

Plus că mă liniştelşe teribil pentru că am urmărit procesul de ieşire la suprafaţă a primei măsele de minte a Sandrei şi nu părea foarte plăcut.

Şi acum când mă gândesc, cred că nu am nici apendice. Deci clar, Omul Nou s-a născut!

PS. A se nota că sunt sub influenţa unor calmante puternice sub reţetă.

copii şi părinţi

Am trăit să o aud şi pe asta: mi-a explicat tata dimineaţă, pe acelaşi ton folosit când îmi explica că nu am voie să mă duc la petreceri când eram mică şi tuşeam, că nu am voie să mă duc la birou că sunt bolnavă.

După care m-a întrebat dacă nu vreau să-mi dea de la el de la spital adeverinţă să duc la serviciu ca să mă lase să stau acasă.

How cute and endeering is that?! :)

privirea de căprioară

Tot ameninţ cu povestea de la Istanbul şi tot îmi găsesc altele de făcut.

Uitându-mă acum pentru a 1000a oară pe poze am decis să lămuresc odată pentru totdeauna ce vreau să spun exact când folosesc sintagma 'privire de căprioară'.

Asta cu toate că în general o folosesc în sens peiorativ iar subiectul exemplului este propria persoană, căreia nu pot prin definiţie să mă adresez peiorativ.

Dar, ca să fie clar că eu am dezvoltat-o şi rafinat-o, chiar dacă sintagma nu îmi aparţine . . . . vă prezint privirea de căprioară:

Ca bonus, e clar acum şi de ce mă tot plâng că nu-mi dau oamenii mai mult de 17 ani, da?

Ca extra bonus, mi-am dat seama că am în 500 de posturi doar vreo 5 poze cu mine. Iar asta chiar mă reprezintă şi îmi place . . . oricât m-aş enerva eu din când în când şi mi-aş dori să mă reprezinte una cu o fata în taior şi cu bici :)))

hello world!

Da, m-am întos.
Mă arde să scriu.
Habar nu am de unde să încep. Îmi organizez amintirile şi revin.

Până atunci . . . chiar a fost trip de 'hello world':

'Salutare lume mare despre care ştiam numai din cărţi',
'Salutare lume atât de diferită de a noastră şi totuşi la doar 600km de noi',
'Salutare lume mare care eşti şi bine că am reuşit să rup obiceiul privitului către vest pentru vacanţe'.

Altă lume cu totul.

finally liberă să-şi facă prieteni!

Păi bine măi pisi . . . vrei să-mi spui că mătreaţa te oprea să îţi faci prieteni şi să fi aproape de el?!?
Nu înţeleg reclama aia nici picată cu ceară!

Pot să concep că respiraţia proastă datorată nedescoperirii periuţei de dinţi, mirosul pestilenţial cauzat de spălare lunară cu săpun din sodă caustică, coşurile supurânde neîngrijite etc etc pot avea un efect asupra 'libertăţii' de a face diverse chestii care implică şi alte fiinţe vii. Dar mătreaţa?!?

Sau poate e vreo lege nescrisă a interacţiunii sociale care pune la zid mătreaţa şi eu n-am aflat de ea.

told ya!

Evident că s-a rezolvat tot. Nu era clar că se va rezolva? Încă nu am trecut prin 'a nu se rezolva tot' şi sper să nu trec niciodată. Aş tolera, însă, o schimbare în 'când' se rezovă tot. Să trecem la un ultimii 700 de metri în loc de ultima sută ;)

M-au întos azi dimineaţă a 3a oară din drum de la tribunal. Jur că au fost cel puţin 100008 momente zilele astea în care m-a luat disperarea că 'noi chiar nu mai putem pleca'.

Apostila vieţii este un mirifi pătrat albastru. Şi atât. Mă aşteptam după atâta tămbălău la cel puţin nişte fir de aur şi o semnătură de la Băsescu pe hârtiile alea.

Sper să mă fi învăţat minte. Măcar puţin. Din păcate, mă îndoiesc.

All in all, dacă vreunul dintre voi vrea vreodată să plece în Turcia cu o maşină în leasing . . daţi cu încredere un mail . . . simt că experienţa a fost prea 'traumatizantă' ca să nu fie folosită şi la mai mult decât ce mi-am scos eu din ea.


Deci mâine la 5 dimineaţa, da Ioana? Roaaaaad trip! :D

giving thanks

Iar arunc mai jos cu noroi în univers când, de fapt, e numai vina mea şi sunt nervoasă pe mine.

Pentru că el, universul, de fapt a ţinut cu mine ca întotdeauna.
So, mulţumim universului pentru că fără 'ajutorul' nu aş fi ajuns aici (şi astea sunt chestiile aşa, de suprafaţă, pe care pot să le observ, cine ştie cât mai lucrează pentru mine la chestiile mici şi neobservabile ;))

Revenind, zilele astea universul ruled pentru că:
1. am ajuns la Porsche luni la ora 10.00, nu la 14.oo cum era programat iniţial (nu aş mai fi avut timp de toată tevatura dacă aş fi pierdut acele 4 ore). Pentru că se circula aşa uşor dimineaţă că am zis, what the hell, hai sa rezolv acum.
2. pentru că Tribunalul Bucureşti, deşi plin de bugetari, mâine va fi acolo ca să-mi apostileze mie mizeria.

Deci da? Universul rulează! Şi good things happen to good people who send out good vibes!

Jur că altfel nu am cum să am atâta noroc câteodată!

deci să vă povestesc!

Poate aşa am o dovadă clară şi pe modelul scripta manent a faptului că nu trebuie să mai ajung să rezolv lucrurile pe ultima sută de metri. Pentru că mi se întâmplă prea des. Dar se rezolvă întotdeauna şi atunci uit ce stres şi nebunie au provocat şi continui în acelaşi fel.

Deci avem premisa unui roadtrip la Istanbul. Joi-Luni. Roadtrip de care ştiu de aprox. 2 luni. roadtrip în scopul căruia am bătut-o pe Ioana la cap încontinuu să-şi facă paşaport şi să aibă şosete spălate, din poziţia marelui planner care se gândeşte la toate.

Şi a venit săptămâna plecării. M-am hotărât şi eu, cu 3 zile înainte, să mă ocup de acte ca să pot ieşi cu Arabela din ţară.

Luni:
- la ora 9 jumate mă duc la Porsche să-mi iau împuternicire
- Porsche îmi spune că îmi trebuie paşaport, fiind în afara UE
- mă duc acasă să iau paşaportul
- Porsche îmi face împuternicirea şi mă anunţă că trebuie să o legalizez cu dată certă, traduc şi apostilez (supralegalizez) la Tribunalul Bucureşti
- panicată, ca orice copil la panică, sun la tata :). Iau nr. telefon notăriţă care zice că ' rezolvăm sigur până miercuri, să vină fata la mine'
- mă duc la un notar, îmi dă dată certă, îmi zice să revin cu traducerea
- mă duc la birou de traduceri. Mă întreabă dacă vreau să şi legalizez împuternicirea. Zic 'nu' că ştiu că mă rezolvă tanti notăriţă.

Marţi:
- la ora 9 dimineaţă mă duc la biroul de traduceri să iau traducerea
- iau traducerea şi mă duc la notăriţă
- notăriţa îmi spune că nu e bine, că nu am încheiere la document şi semnătura traducătorului. Mă trimite înapoi la biroul de traduceri
- mă duc la biroul de traduceri, îmi spun că m-au întrebat dacă vreau să legalizez şi că am zis nu aşa că mi-au dat doar un document simplu
- se sună traducătorul, se stabileşte întâlnire în oraş la prânz pentru încheierea documentelor şi stampila şi semnătura lui
- mă duc la biroul de traduceri să recuperez numitul document
- mă duc la notăriţă să mi-l legalizeze. Dau să plătesc. Portofelul ia-l de unde nu-i!
- sun la biroul de traduceri, portofelul nu e acolo
- sun la mine la birou. Un coleg reperează portofelul.
- mă duc la birou să recuperez portofelul
- mă duc la Tribunal să îmi iau apostila măsii
- la tribunal aflu că nu am actele complete pentru că nu am tradusă şi 'data certă' pusă de notar pe spatele împuternicirii
- mă duc la notar să plătesc legalizarea de mai devreme când nu aveam protofelul
- apoi mă duc înapoi la biroul de traduceri să rezolv cu traducerea celor 2 rânduri de pe verso
- fac vârtej în biroul oamenilor ca să fie gata tradusă şi legalizată (a nşpea oară) până mâine dimineaţă la 10 ca că am timp să ajung la tribunal să depun documentele ca să fie gata tot mâine.

Mă întorc la birou răsuflând uşurată şi îmi trece prin cap să sun totuşi la Generali. Data trecută scria pe procură şi mi-au spus ăia de la Porsche că trebuie să trec pe la asigurator să îmi iau carte verde şi extindere de Casco. Am presupus că nespunandu-mi nimic ei şi odată cu noul RCA care e şi carte verde . . . nu îmi mai trebuie cele sus-numite. Ei bine, nu! A se obţine mâine şi actele alea.

Useless to say că toată distracţia asta costă.
Useless to say că îmi vine să mă dau cu capul de pereţi că am aşteptat atât.
Useless to say că nu mai vreau decât să mă văd în maşina aia în drum spre graniţă cu răsăritul abia mijit la orizont.

Uuuuf!

PS. şi dacă îmi mai livrează cineva discursul cu 'vai, turcia? cu maşina? doar voi?' o să explodez rău!