Wednesday, February 20

cum e cu publicul

Voila şi primul moment în care am vrut să scriu ceva şi mi-a trecut prin cap că poate mai bine nu aş scrie, să nu sune a demonstraţie de vreun fel. E o tâmpenie. Ăsta este locul meu, personal, cu fiecare cuvinţel pus acolo pentru că aşa am vrut eu să fie.

Nu am o problemă cu a avea public la trăiri. Mai ales genul de public de blog. E în primul, al doilea, al treilea şi al patrulea rând pentru mine ce fac aici.

Plus, fiind publice aici nu mai caut 'publicizarea' lor în alte locuri şi mă scutesc de multe multe multe teoretizări nesfârşite pe temele respective. Au ieşit aici, sunt bun ieşite . . . . Catharsis! Şi gata! ;)

Scrisul are marele avantaj de a lăsa sinapsele să se ducă mai departe decât o fac verbal sau în gând. Sari şi treci de la una la alta foarte repede când vorbeşti sau gândeşti.

Dar scrisul . . . scrisul încetineşte. O idee pe care verbal o laşi în urmă după ce o formulezi pentru a sări la alta . . . în intervalul de câteva secunde în care o scrii se conturează mai clar şi poate duce la alte idei la care nu ai fi ajuns altfel. Am ajuns la nişte chestii aşa de nici nu pot să vă povestesc.

De aia stiloul pe hârtie este în continuare acolo sus în caz de freamăt interior, pe aceeaşi treaptă cu eliberările mai 'active' cum ar fi beţia cruntă sau discuţiile nesfârşite la o cafea :)))

Tripurile trebuie trăite până la capăt. Iar capătul ăla îl stabileşti TU şi numai tu. De aia povestea cu "alege!" sau "fă aia or else!!" sau orice tip de ultimatum este o mizerie. Pentru că îi pasezi altuia responsabilitatea de a-ţi încheia tripul şi oricare ar fi răspunsul . . . . nu-ţi va rezolva niciodată neliniştea.

Mintea şi contextul m-au băgat mult mai departe decât aş fi vrut într-un trip care mă face să mă simt în noroi cu porcii în momentul ăsta. Şi conştientă că eu m-am băgat în cocină. Şi totuşi . . . şi ăsta trebuia trăit până la capăt. Pentru că odată ce apar întrebările, generate de mintea mea sau de intenţiile bune şi sincere ale altora . . . e irelevant, nu suport să nu mi le rezolv şi să nu le pun punct. Aşa că, poftim în cocină, trage aer în piept pentru că va puţi rău de tot . . şi joacă-te până nu mai rămâne nici un semn de întrebare.

Rănile mici pot trece neobservate dar sunt acolo. Rănile mai mari îţi oferă posibilitatea de a le rezolva pentru că urlă să fie rezolvate. Vezi caria care mă mânca pe dinăuntru şi pe care nu am rezolvat-o până nu m-a ţinut o noapte întreagă trează. Şi ca-n sănătatea fizică, şi-n aia psihică ignorăm disconforturile până se acutizează şi ne rezolvăm problemele doar când vine şi aceea ultimă bacterie care începe să pută pestilenţial şi nu mai ai ce face.

Iar nu ştiu şi nu-mi aduc aminte unde voiam să ajung de fapt :)
Ideea e că scrisul rulează şi că mai bine te educi să scoţi din tine de fiecar dată când ai ceva de scos decât să aştepţi să se adune sau să devina prea 'mari'. Dar în lipsă de acest tip de educaţie . . . caută limita! ;)

No comments: